Cercetătorul în neuroștiințe Paul D. MacLean a formulat un model al creierului în anii 1960, detaliat în cartea sa din 1990 The Triune Brain in Evolution, care descrie creierul în termeni de trei structuri distincte care au apărut de-a lungul unei căi evolutive. Deși acest model este o explicație extrem de simplificată a activității și organizării creierului, el oferă o aproximare ușor de înțeles a ierarhiei funcțiilor cerebrale.
Creierul primitiv (complexul reptilian)
Acest sistem al creierului este responsabil pentru cele mai de bază funcții de supraviețuire, cum ar fi ritmul cardiac, respirația, temperatura corpului și orientarea în spațiu. Inutil să mai spunem că funcții precum ritmul cardiac și respirația sunt destul de importante, iar mecanismele de control din această parte a creierului sunt destul de consistente.
Este important să recunoaștem că funcțiile acestei părți a creierului vor avea prioritate față de alte activități cerebrale. De exemplu, dacă încercați să vă țineți respirația (o activitate inițiată de cortexul prefrontal), veți constata că, pe măsură ce dioxidul de carbon se acumulează în fluxul sanguin, această parte primitivă a creierului va dori să preia controlul și să vă facă să respirați din nou. Prin antrenament s-ar putea să vă puteți crește rezistența la impulsul de bază de a respira, dar în mod inevitabil veți ceda în cele din urmă și veți respira.
Aceste amenințări la adresa supraviețuirii sunt abordate mai întâi de creierul primitiv – așa cum este ilustrat în „închiderea periferică”, unde vasele de sânge sunt contractate la periferia corpului în anticiparea unei traume fizice – și au prioritate față de alte funcții ale creierului.
Sistemul limbic (complexul paleomamiferelor)
Denumit uneori „creierul emoțional”, sistemul limbic este partea reactivă din noi care inițiază răspunsul „luptă sau fugi” la pericol. Zonele cheie de interes pentru psihoterapie sunt hipocampul, amigdala și hipotalamusul. Acestea formează un sistem subconștient foarte rapid de evaluare și răspuns subconștient conceput pentru a ne menține în siguranță.
Amigdala este ca un sistem de avertizare timpurie, cu motto-ul „siguranța mai întâi” – puneți în aplicare acel plan de siguranță înainte de a consulta creierul executiv (noul cortex). Imaginați-vă că săriți din calea unui obiect asemănător unui șarpe înainte ca o examinare mai atentă să dezvăluie că este doar un furtun în iarbă. Acesta este un prim răspuns foarte important, deoarece, dacă ar fi lăsat la latitudinea cortexului prefrontal să inițieze, de exemplu, un salt din calea unui autobuz în fața căruia ați călcat din greșeală, atunci ar putea fi prea târziu: acel sistem de evaluare este prea lent. Amigdala face evaluări foarte rapide, deși nu întotdeauna exacte, și are o cale rapidă de la talamus (informații primite) până la hipotalamus, care poate iniția un răspuns la stres pentru a preveni o nenorocire iminentă. Hipocampul joacă un rol la fel de important, codificând evenimentele în timp și spațiu și consolidându-le din memoria pe termen scurt în cea pe termen lung.
De un interes deosebit pentru terapeuți este cazul în care sistemul limbic greșește indiciile – când nu există un pericol real, dar organismul este oricum aruncat în răspunsul la stres. De la stresul cronic de grad scăzut până la atacurile de panică în toată regula, un sistem limbic neadaptat poate fi cheia a ceea ce îl tulbură pe clientul dumneavoastră.
Noul cortex (Complexul Neomammalian)
Noul cortex este creierul nostru „inteligent”, partea executivă a sistemului nostru care este responsabilă pentru toate activitățile conștiente de ordin superior, cum ar fi limbajul, gândirea abstractă, imaginația și creativitatea, pentru a numi doar câteva. De asemenea, găzduiește o mare parte din memoria noastră – nu doar memoria noastră biografică, ci toate amintirile automate esențiale pentru a vorbi, a scrie, a merge, a cânta la pian și nenumărate alte activități familiare (rețineți, totuși, că împărțirea creierului în trei părți mari este o concepție extrem de simplificată: din punct de vedere funcțional, conectivitatea dintre toate aceste regiuni estompează foarte mult granițele).
De un interes deosebit pentru terapeuți este cortexul prefrontal – partea creierului aflată chiar în spatele frunții noastre – care poate fi mai lent în a răspunde la informațiile primite decât sistemul limbic, dar este mult mai sofisticat în procesarea sa. O astfel de gândire „lentă” este semnul distinctiv al inteligenței noastre umane. Aici are loc gândirea complexă și nouă pe plan tehnic, emoțional, social și logic. Este locul în care putem fi raționali și logici, creativi și inventivi. Dar, în mod semnificativ, cortexul prefrontal poate fi „deturnat” de către sistemul limbic în cazul unei amenințări percepute (fie ea imaginară sau reală). Cortexul nostru prefrontal se poate „deconecta” pe măsură ce fluxul sanguin este direcționat către sistemul limbic mai profund, primul respondent care are misiunea prioritară de a ne menține în siguranță.
.