Uraniu

În 1969, Comisia a recomandat Ar(U) = 238.029(1) pentru greutatea atomică a U pe baza determinărilor spectrometrice de masă și a unei analize atente a variabilității x(235U) în natură. În 1979, Comisia a luat notă de studiile ulterioare privind variațiile abundenței de 235U în surse normale, care au justificat o valoare mai precisă pentru greutatea atomică standard, conducând astfel la Ar(U) = 238,0289(1). Greutatea atomică și incertitudinea uraniului au fost modificate la 238,028 91(3) în 1999, pe baza unor noi măsurători spectrometrice de masă calibrate.

Această valoare se aplică uraniului așa cum se găsește în surse terestre normale, cu excepția celui descoperit într-o singură localitate din sud-vestul Africii (Gabon, la Oklo), de unde și adnotarea „g”. Uraniul este utilizat în ciclul combustibilului nuclear fie îmbogățit, fie sărăcit în 235U, de unde și adnotarea „m”.

Toți izotopii de uraniu sunt emițători α. Izotopii 235U și 238U sunt primordiali, abundența 235U scăzând treptat în timp geologic din cauza dezintegrării sale mai rapide. 234U, el însuși un produs de dezintegrare a 238U, se află într-un echilibru stabilit prin raportul dintre timpii de înjumătățire. 235U se dezintegrează printr-o serie ramificată care se termină cu 207Pb, iar 238U (și 234U) printr-o serie similară care se termină cu 206Pb. Sistemele de dezintegrare 238U-206Pb și 235U-207Pb sunt de o importanță fundamentală în geocronologie.

.