În fiecare zi de luni, această rubrică întoarce o pagină de istorie pentru a explora descoperirile, evenimentele și oamenii care continuă să influențeze istoria care se scrie astăzi.
Oamenii vorbeau de câteva sute de mii de ani înainte de a avea inspirația sau curajul de a-și nota ideile pentru posteritate.
Dar atunci când un popor mesopotamian numit sumerieni a zgâriat în cele din urmă câteva simboluri contabile pe tăblițe de lut acum 5.000 de ani, ei au început, fără să știe, o nouă eră a istoriei pe care noi o numim, ei bine… istorie.
Prezența surselor scrise denotă linia de demarcație tehnică între ceea ce savanții clasifică drept preistorie și ceea ce ei numesc istorie, care începe în momente diferite, în funcție de partea lumii pe care o studiezi.
În cele mai multe locuri, scrierea a început cam în același timp în care civilizațiile antice au apărut din comunitățile de vânători-culegători, probabil ca o modalitate de a ține evidența noului concept de „proprietate”, cum ar fi animalele, rezervele de cereale sau pământul.
Până în anul 3000 î.Hr. în Mesopotamia (Irakul de astăzi), apoi la scurt timp după aceea în Egipt, iar până în anul 1500 î.Hr.C. în China, oamenii mâzgăleau, schițau și povesteau lumii lor despre cultura lor într-un mod foarte permanent.
Când memoria a dat greș
Când mesopotamienii antici au început să se așeze în fermele din jurul primelor orașe, viața a devenit un pic mai complicată. Agricultura necesita expertiză și o evidență detaliată, două elemente care au condus direct la inventarea scrisului, spun istoricii.
Primile exemple de scriere au fost pictogramele folosite de oficialii templelor pentru a ține evidența intrărilor și ieșirilor din depozitele de cereale și animale ale orașului care, în marile centre urbane sumeriene, cum ar fi Ur, erau suficient de mari pentru a face ca numărarea prin memorie să nu fie fiabilă.
Oficialii au început să folosească simboluri standardizate – mai degrabă decât, de exemplu, o imagine reală a unei capre – pentru a reprezenta mărfurile, zgâriate pe tăblițe de lut moale cu o trestie ascuțită care fusese tăiată în formă de pană. Arheologii numesc această primă scriere „cuneiformă”, de la latinescul „cuneus”, care înseamnă „pană”.
Sistemul s-a dezvoltat rapid pentru a încorpora semne care reprezentau sunete și, în curând, toată Mesopotamia își lua notițe, făcea liste de lucruri de făcut și (probabil) scria scrisori de dragoste.
Scrierea egipteană – celebrele hieroglife – s-a dezvoltat independent nu mult timp după aceea, în circumstanțe similare, cred istoricii.
Câteva mii de ani mai târziu, pe măsură ce variații ale celor două sisteme s-au răspândit în întreaga regiune, întreaga lume antică dispunea de scheme de scriere care au îmbunătățit considerabil eficiența economiilor, responsabilitatea guvernelor și, poate cel mai important pentru noi, înțelegerea trecutului.
Alfabetizarea, un privilegiu
Cititul și scrisul în antichitate nu erau, totuși, pentru mase. Viața de zi cu zi în Mesopotamia și Egipt era consumatoare de timp, astfel că scrisul a devenit o profesie specializată, de obicei pentru membrii clasei de elită. Cărturarii foarte apreciați din Mesopotamia antică erau chiar înfățișați în artă purtând instrumente de scris cuneiforme (un pic ca un set de bețișoare) la centură, ca semn al importanței lor.
Literatura a rămas un privilegiu al bărbaților aristocrați în majoritatea societăților până în secolul al XIX-lea, când educația publică a devenit mai răspândită în întreaga lume.
Aceasta înseamnă că, în timp ce perioada istorică este exponențial mai bine înțeleasă decât experiențele oamenilor înainte de inventarea scrisului, relatările scrise se referă în mare parte la experiențele claselor superioare, spun istoricii.
Aproape unul din cinci oameni din ziua de azi, concentrați mai ales în națiunile din lumea a treia, sunt analfabeți.
- Săptămâna trecută: Cum a schimbat osul hioidian lumea
- Săptămâna viitoare: Cum a schimbat lumea comerțul antic
- Top 10 capitale antice
- Trivialități despre lume
Știri recente