Cursă de ștafetă, numită și ștafetă, un sport de atletism care constă într-un număr stabilit de etape, de obicei patru, fiecare etapă fiind parcursă de un membru diferit al unei echipe. Alergătorul care termină o etapă este de obicei obligat să transmită ștafeta următorului alergător în timp ce ambii aleargă într-o zonă de schimb marcată.
AP
În majoritatea ștafetelor, membrii echipei parcurg distanțe egale: Probele olimpice, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, sunt ștafetele de 400 de metri (4 × 100 de metri) și 1.600 de metri (4 × 400 de metri). Unele ștafete neolimpice se desfășoară pe distanțe de 800 m, 3.200 m și 6.000 m. În schimb, în ștafetele medley, mai puțin frecvente, atleții parcurg distanțe diferite într-o ordine prescrisă – ca în cazul unui sprint medley de 200, 200, 400, 800 de metri sau al unui medley pe distanță de 1.200, 400, 800, 1.600 de metri.
Metoda de alergare prin ștafetă a fost inițiată în Statele Unite în jurul anului 1883. Metoda inițială prevedea ca bărbații care parcurgeau al doilea sfert de traseu să preia fiecare un mic steag de la primul om la sosire, înainte de a pleca în propria etapă a cursei, la sfârșitul căreia, la rândul lor, predau steagurile următorilor alergători care îi așteptau. Cu toate acestea, steagurile au fost considerate incomode și, pentru o vreme, a fost suficient ca alergătorul care pleca să atingă sau să fie atins de predecesorul său.
Batonul, un cilindru gol din lemn sau plastic, a fost introdus în 1893. El este purtat de către alergător și trebuie să fie schimbat între liniile trasate perpendicular pe marginea pistei la 10 metri sau 11 yarzi de fiecare parte a liniei de start pentru fiecare etapă a ștafetei. La ștafetele de sprint (400 și 800 de metri), o modificare a regulamentului din 1964 a permis alergătorului care primește bastonul să-și înceapă alergarea cu 10 metri sau 11 yarzi înainte de zonă, dar trebuia să preia bastonul în interiorul zonei propriu-zise.