Divinitatea ca și calitate are două utilizări distincte:
- Forța sau puterea divină – puteri sau forțe care sunt universale, sau care transcend capacitățile umane
- Divinitatea aplicată muritorilor – calități ale indivizilor care sunt considerați a avea un anumit acces sau o relație specială cu divinul.
Se produce o suprapunere între aceste utilizări deoarece divinitățile sau entitățile dumnezeiești sunt adesea identice cu sau identificate prin puterile și forțele care le sunt atribuite – în multe cazuri o divinitate este doar o putere sau o forță personificată – iar aceste puteri și forțe pot fi apoi extinse sau acordate indivizilor muritori. De exemplu, Iehova este strâns asociat cu furtunile și tunetele în mare parte din Vechiul Testament. Se spune că vorbește prin tunete, iar tunetul este văzut ca un semn al mâniei sale. Această putere a fost apoi extinsă la profeți precum Moise și Samuel, care făceau să plouă cu furtuni furtunoase asupra dușmanilor lor (vezi Exodul 9:23 și 1 Samuel 12:18). Divinitatea poartă întotdeauna conotații de bunătate, frumusețe, binefacere, dreptate și alte atribute pozitive, prosociale. În credințele monoteiste există o cohortă echivalentă de ființe și puteri supranaturale malefice, cum ar fi demonii, diavolii, afretele etc., care nu sunt denumite în mod convențional ca fiind divine; în schimb, se folosește adesea termenul demonic. Credințele panteiste și politeiste nu fac o astfel de distincție; zeii și alte ființe cu putere transcendentă au adesea motivații complexe, ignobile sau chiar iraționale pentru actele lor. Rețineți că în timp ce termenii demon și demonic sunt folosiți în credințele monoteiste ca antonime la divin, ei sunt de fapt derivați din cuvântul grecesc daimón (δαίμων), care se traduce la rândul său prin divinitate.
Există trei utilizări distincte ale termenilor divinitate și divin în discursul religios:
EntitateEdit
În credințele monoteiste, cuvântul divinitate este adesea folosit pentru a se referi la Dumnezeul singular, central în acea credință. Adesea, cuvântul ia articolul hotărât și este scris cu majusculă – „Divinitatea” – ca și cum ar fi un nume propriu sau un onorific definitiv. Divinitate – cu majusculă – poate fi folosit ca adjectiv pentru a se referi la manifestările unei astfel de Divinități sau la puterile sale: de exemplu, „se bucură de prezența Divină…”
Termenii divinitate și divin – fără majusculă și fără articolul hotărât – sunt uneori folosiți pentru a desemna „zeul (zeii) sau anumite alte ființe și entități care nu ajung la divinitatea absolută, dar se află în afara domeniului uman. Acestea includ (fără a fi o listă exhaustivă):
Forța sau puterea divinăEdit
După cum s-a menționat anterior, divinitățile sunt strâns legate de forța (forțele) sau puterea (puterile) transcendentă (transcendente) care le este (sunt) atribuită (e), atât de mult încât, în unele cazuri, puterile sau forțele pot fi ele însele invocate independent. Aceasta conduce la cea de-a doua utilizare a cuvântului divin (și la o utilizare mai puțin comună a divinității): pentru a se referi la operarea puterii transcendente în lume.
În forma sa cea mai directă, operarea puterii transcendente implică o anumită formă de intervenție divină. Pentru credințele pan- și politeiste, aceasta implică de obicei acțiunea directă a unui zeu sau altul asupra cursului evenimentelor umane. În legenda greacă, de exemplu, Poseidon (zeul mării) a fost cel care a stârnit furtunile care au făcut ca ambarcațiunea lui Odiseu să se abată de la curs în călătoria de întoarcere, iar tradiția japoneză susține că un vânt trimis de Dumnezeu i-a salvat de invazia mongolă. Rugăciunile sau propitiațiile sunt adesea oferite unor zei specifici ai panteismelor pentru a obține intervenții favorabile în anumite întreprinderi: de exemplu, călătorii sigure, succese în război sau un sezon de recolte generoase. Multe credințe din întreaga lume – de la shintoismul japonez și religia tradițională chineză, la anumite practici africane și credințele derivate din cele din Caraibe, până la credințele nativilor americani – susțin că zeitățile ancestrale sau casnice oferă protecție și binecuvântări zilnice. În religiile monoteiste, intervenția divină poate lua forme foarte directe: miracole, viziuni sau mijlociri ale unor figuri binecuvântate.
Forța sau puterea transcendentă poate, de asemenea, să opereze pe căi mai subtile și mai indirecte. Credințele monoteiste susțin, în general, o anumită versiune a providenței divine, care recunoaște că divinitatea credinței are un plan profund, dar incognoscibil, care se desfășoară mereu în lume. Evenimentele imprevizibile, copleșitoare sau aparent nedrepte sunt adesea aruncate pe seama „voinței divine”, în deferențe precum inshallah („așa cum vrea Dumnezeu”) musulmană și „Dumnezeu lucrează pe căi misterioase” creștină. Adesea, astfel de credințe susțin și posibilitatea unei pedepse divine, în care divinitatea îi va aduce în mod neașteptat pe răufăcători în fața justiției prin intermediul mecanismelor convenționale ale lumii; de la repararea subtilă a unor greșeli personale minore, până la ravagii la scară largă, cum ar fi distrugerea Sodomei și Gomorei sau Marele Potop biblic. Alte credințe sunt chiar mai subtile: doctrina karmei, împărtășită de budism și hinduism, este o lege divină similară retribuției divine, dar fără conotația de pedeapsă: actele noastre, bune sau rele, intenționate sau neintenționate, se reflectă asupra noastră ca parte a funcționării naturale a universului. Taoismul filosofic propune, de asemenea, un principiu operant transcendent – transliterat în limba engleză ca tao sau dao, însemnând „calea” – care nu este nici o entitate sau o ființă în sine, ci reflectă procesul natural continuu al lumii. Mistica occidentală modernă și filozofia new age folosesc adesea termenul „divin” ca substantiv în acest ultim sens: un principiu sau o ființă nespecifică care dă naștere lumii și acționează ca sursă sau izvor de viață. În aceste din urmă cazuri, credințele nu promovează deferența, așa cum se întâmplă în monoteisme; mai degrabă, fiecare sugerează o cale de acțiune care îl va aduce pe practicant în conformitate cu legea divină: ahimsa – „fără rău” – pentru credințele budiste și hinduse; de sau te – „acțiune virtuoasă” – în taoism; și oricare dintre numeroasele practici de pace și iubire în gândirea new age.
MuritoriEdit
În cea de-a treia utilizare, prelungiri ale divinității și ale puterii divine sunt creditate unor indivizi vii, muritori. Se știe că liderii politici au pretins o divinitate reală în anumite societăți timpurii – faraonii egipteni antici fiind cazul principal – asumându-și un rol de obiecte de cult și fiind creditați cu statut și puteri supraomenești. Mai frecvent, și mai relevant pentru istoria recentă, liderii pretind doar o formă de mandat divin, sugerând că guvernarea lor este în conformitate cu voința lui Dumnezeu. Doctrina dreptului divin al regilor a fost introdusă încă din secolul al XVII-lea, propunând ca regii să conducă prin decret divin; împărații japonezi au condus prin mandat divin până la apariția constituției japoneze după cel de-al Doilea Război Mondial.
Mai puțin politic, majoritatea credințelor au un număr oarecare de persoane despre care se crede că au fost atinse de forțe divine: sfinți, profeți, eroi, oracole, martiri și ființe iluminate, printre altele. Sfântul Francisc de Assisi, în catolicism, se spune că a primit instrucțiuni direct de la Dumnezeu și se crede că el acordă indulgență plenară tuturor celor care își mărturisesc păcatele și vizitează capela sa în ziua potrivită. În mitologia greacă, mama lui Ahile l-a scăldat pe acesta în râul Styx pentru a-i da nemurirea, iar Hercule – ca fiu al lui Zeus – a moștenit puteri aproape divine. În taoismul religios, Lao Tsu este venerat ca un sfânt cu propriile sale puteri. Diferiți indivizi din credința budistă, începând cu Siddhartha, sunt considerați a fi iluminați, iar în formele religioase ale budismului li se atribuie puteri divine. În Biblie, despre Hristos se spune că este Fiul lui Dumnezeu și se spune că a săvârșit miracole divine.
În general, muritorii cu calități divine sunt atent distinși de zeitatea sau zeitățile din panteonul principal al religiei lor. Chiar și credința creștină, care în general îl consideră pe Hristos identic cu Dumnezeu, face distincție între Dumnezeu Tatăl și Hristos, Fiul născut. Cu toate acestea, există anumite școli de gândire ezoterică și mistică, prezente în multe credințe – sufii în islam, gnosticii în creștinism, hindușii advaitani, budiștii zen, precum și câteva perspective nespecifice dezvoltate în filosofia new age – care susțin că toți oamenii sunt în esență divini sau unificați cu Divinul într-un mod non-trivial. O astfel de divinitate, în aceste credințe, s-ar exprima în mod natural dacă nu ar fi întunecată de lumile sociale și fizice în care trăim; ea trebuie să fie scoasă în evidență prin practici spirituale adecvate.
.