Publicat de:
Publicat de:
Abonați-vă
Click aici pentru a gestiona alertele prin e-mail
Click Here to Manage Email Alerts
Întoarceți-vă la Healio
Înapoi la Healio
Persoanele care au primit iod radioactiv după o reintervenție pentru carcinomul tiroidian papilar recurent sau persistent au părut să aibă rezultate similare sau mai proaste decât pacienții care au fost supuși doar unei reintervenții, conform rezultatelor unui studiu de cohortă retrospectiv.
„Iodul radioactiv are unele efecte secundare importante”, a declarat Michael W. Yeh, MD, director medical al Programului de chirurgie endocrină de la UCLA, pentru HemOnc Today. „Este posibil ca pacienții cu cancer tiroidian și medicii curanți să dorească să evite iodul radioactiv după o nouă operație, deoarece este posibil să nu existe niciun beneficiu.”
Deși prognosticul pe termen lung pentru pacienții cu cancer tiroidian papilar este bun, până la 30% dintre pacienți se confruntă cu o boală locoregională persistentă sau recurentă după tratament.
Ablația cu iod radioactiv poate reduce recurența locoregională în rândul pacienților cu risc intermediar și ridicat de recurență.
„Este destul de frecvent ca pacienții cu cancer tiroidian diferențiat să aibă nevoie de o a doua operație pentru a îndepărta ganglionii limfatici anormali”, a spus Yeh. „În mod obișnuit ni se pune întrebarea: Este necesar/benefică continuarea tratamentului cu iod radioactiv după o nouă operație?”.
Cele mai recente ghiduri recomandă ablația cu iod radioactiv după tiroidectomia inițială pentru pacienții cu risc ridicat.
Cu toate acestea, cercetările privind eficacitatea ablației cu iod radioactiv după o nouă operație pentru carcinomul tiroidian papilar persistent sau recurent rămân limitate.
Yeh și colegii au evaluat înregistrările medicale electronice de la 102 pacienți (vârsta mediană, 44 de ani; 66% femei) care au fost supuși unei reoperații pentru recidivă locoregională după tiroidectomia totală inițială la un centru terțiar de referință între aprilie 2006 și ianuarie 2016.
Procedurile de reoperare au inclus disecția centrală a gâtului (22,5%), disecția radicală modificată a gâtului (36,3%) și o disecție combinată centrală și radicală modificată a gâtului (41,2%).
Cinci pacienți au primit ablație cu iod radioactiv în urma reoperării, iar 52 de pacienți au fost supuși unei reoperări fără ablație cu iod radioactiv.
Caracteristicile clinico-patologice la operația inițială au părut similare între cele două grupuri, cu excepția stadiului tumoral, care a părut mai avansat în rândul pacienților care au fost supuși unei reoperații cu ablație cu iod radioactiv (T3-T4, 56% vs. 37%).
La reoperare, caracteristicile clinice – inclusiv numărul total de ganglioni limfatici extirpați, numărul de ganglioni limfatici maligni extirpați și amploarea reoperării – au părut similare între cele două grupuri.
Investigatorii au comparat nivelurile de tiroglobulină (Tg) suprimată de la pacienții care au suferit o reoperație cu sau fără ablație cu iod radioactiv la trei intervale de timp: înainte de reoperație, în termen de 6 luni de la reoperație și după ablația cu iod radioactiv sau la un moment comparabil pentru pacienții care nu au primit ablație cu iod radioactiv.
Răspunsul biochimic și recidiva structurală în urma reoperării au servit ca rezultate ale studiului.
Nivelul median de Tg în rândul întregii cohorte a scăzut de la 2,8 ng/mL (interval interquartil , 0,6-6,4) înainte de reoperare la 0,2 ng/mL (IQR, 0-1.1) după reintervenție.
Nivelurile medii de Tg înainte de reintervenție (2,4 ng/mL vs. 3,3 ng/mL) și după reintervenție (0,2
ng/mL vs. 0,6 ng/mL) au părut similare între pacienții care au fost supuși reintervenției fără și cu ablație cu iod radioactiv.
Printre pacienții care nu au primit ablație cu iod radioactiv, 24 au avut un răspuns excelent, 10 au avut un răspuns biochimic incomplet, 11 au avut un răspuns nedeterminat și la un pacient nu s-a măsurat Tg1.
La treizeci și trei de pacienți care au primit ablație cu iod radioactiv s-a măsurat Tg înainte de reoperație. Patru dintre aceștia au avut un răspuns excelent, în timp ce 10 au avut un răspuns biochimic incomplet și nouă au avut un răspuns nedeterminat.
Rata de răspuns excelent la reoperare a fost mai mică în grupul de ablație cu iod radioactiv (P = 0,007).
Nivelurile mediane de Tg au părut similare după ablația cu iod radioactiv și la un interval de timp comparabil pentru pacienții care nu au primit ablație cu iod radioactiv (0,2 ng/mL vs. 0,5 ng/mL).
După reintervenție, 10 pacienți (19%) din grupul de reintervenție fără ablație cu iod radioactiv au avut recidivă patologică, comparativ cu 18 pacienți (36%) din grupul de reintervenție cu ablație cu iod radioactiv.
Analiza multivariabilă care ține cont de caracteristicile clinico-patologice și de Tg înainte de reintervenție nu a arătat nicio asociere între primirea ablației cu iod radioactiv după reintervenție și a doua recidivă structurală.
Analizele de subansamblu restrânse la pacienții cu răspuns incomplet la reoperare și la pacienții cu tumori T3 sau T4 nu au arătat, de asemenea, nicio asociere între ablația cu iod radioactiv și riscul de a doua recidivă.
Cercetătorii au recunoscut că pacienții care au fost supuși unei reoperații cu ablație cu iod radioactiv au avut mai multe șanse de a fi selectați pe baza caracteristicilor clinice asociate cu un risc mai mare de recidivă decât pacienții care au fost supuși doar unei reoperații.
Yeh a citat designul retrospectiv al studiului ca fiind o limitare.
„În orice studiu retrospectiv, pacienții nu sunt repartizați în mod aleatoriu la diferite tratamente”, a spus Yeh. „În acest caz, pacienții cărora li s-a administrat iod radioactiv după reintervenție au avut tumori mai agresive decât cei care au fost supuși doar la reintervenție. Cu toate acestea, chiar și atunci când am folosit metode statistice pentru a ține cont de această diferență, concluziile noastre au rămas aceleași.”
El a adăugat: „Această întrebare va necesita investigații suplimentare cu un design de studiu prospectiv randomizat.” – de Melinda Stevens
Pentru mai multe informații:
Michael W. Yeh, MD, poate fi contactat la Section of Endocrine Surgery, David Geffen School of Medicine at University of California, Los Angeles, 10833 Le Conte Ave., CHS 72-228, Los Angeles, CA 90095; e-mail: [email protected].
Disclosures: Autorii nu raportează nicio dezvăluire financiară relevantă.
Perspective
Back to Top 
Cristina P. Rodriguez, MD
Aceste observații sunt importante, mai ales în lumina utilizării mai selective a RAI ca modalitate terapeutică în contextul adjuvant, reflectată în modificările ghidurilor Asociației Americane de Tiroidă din ultimul deceniu. Această boală este compatibilă cu o evoluție a bolii măsurată în ani, în ciuda prezenței metastazelor hematogene; prin urmare, preocupările legate de toxicitățile pe termen scurt și lung, nu triviale, ale RAI, dau valoare unei selecții adecvate a pacienților.
Autorii evidențiază în mod corespunzător capcanele unei comparații retrospective într-o singură instituție. Deși metodele lor statistice încearcă să controleze factorii clinici, cum ar fi stadiul T la rerezecție, o multitudine de alte caracteristici clinice pot influența decizia de a trata cu RAI după rezecția chirurgicală repetată. Clinicienii care tratează această boală sunt familiarizați cu variabilitatea comportamentului clinic, cum ar fi timpul până la recidiva bolii, prezența unei histologii slab diferențiate, vârsta pacientului, comorbiditatea și condiția fizică. Toți acești factori sunt luați în considerare în luarea deciziilor terapeutice. Acești pacienți au fost toți trimiși la un centru academic de mare volum, iar calitatea tratamentului inițial a fost dificil de luat în considerare. Ar fi interesant de știut ce proporție dintre acești pacienți au avut o boală persistentă – și poate o rezecție chirurgicală inițială inadecvată – în comparație cu recidiva bolii după o intervenție chirurgicală adecvată, ceea ce implică o biologie mai agresivă a bolii.
Deși autorii se concentrează asupra criteriilor de evaluare a recidivei biochimice și structurale, alte criterii de evaluare, cum ar fi timpul până la apariția metastazelor la distanță, supraviețuirea specifică bolii și estimările de SG, ar avea o relevanță clinică semnificativă. În mod similar, durata de urmărire este importantă atunci când se iau în considerare aceste observații. Autorii nu precizează în mod explicit durata mediană de urmărire în cele două cohorte, deși pacienții analizați au fost operați între 2006-2016. Având în vedere istoricul natural îndelungat al acestei boli, s-ar putea pune întrebarea dacă datele mai mature ar putea produce rezultate diferite în cele două cohorte.
Autorii au concluzionat că este justificată o evaluare clinică randomizată a RAI după rezecția din nou a bolii recidivante locoregional. Acest efort provocator ar implica alegerea unor criterii de evaluare clinică adecvate, cum ar fi PFS biochimică sau structurală, supraviețuirea specifică bolii și SG, precum și calitatea vieții raportată de pacienți. De asemenea, ar necesita o stratificare în funcție de factori cum ar fi calitatea intervenției chirurgicale inițiale, boala recurentă vs. boala persistentă și dovada histologică a caracteristicilor agresive. O încercare de a omogeniza expertiza chirurgicală în timpul rezecției ar putea însemna o acreditare chirurgicală similară cu designul studiilor chirurgicale de grup cooperativ.
Observațiile din această lucrare ajută la sublinierea necesității unui design atent al studiilor care, sperăm, va conduce la ghiduri bazate pe dovezi în cancerul tiroidian recidivat locoregional.
Abonați-vă
Click aici pentru a gestiona alertele prin e-mail
Click Here to Manage Email Alerts
Întoarceți-vă la Healio
Înapoi la Healio
.