Pe acest album clasic, poetul torturat al lui R&B a abordat rasismul, ecologia, războiul și abuzul de droguri, printre alte subiecte. Gaye nu a fost deloc o excepție în acest sens. În jurul său, alți artiști soul și R&B au preluat ștafeta cântecelor de protest de la rock, abordând în muzica lor un set nou și chiar mai urgent de preocupări. (Inegalitatea economică a fost un subiect major: La sfârșitul anilor șaizeci, patru din zece americani de culoare se aflau sub pragul sărăciei). Iată un tur al modului în care muzica de culoare a abordat carnagiul american foarte real și din ce în ce mai disperat al vremii.
Găsește această listă de redare pe Spotify aici.
Stevie Wonder, „Living for the City” (1973)
Începând cu acele acorduri suave, dar prevestitoare de pian electric, cântecul-poveste al lui Wonder este materialul muzicii de protest de școală veche: Un puști din Mississippi, care face parte dintr-o familie cufundată în greutăți, se aventurează în jungla urbană, doar pentru a sfârși în închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o. Punând-o pe un ritm funk dur și urgent, cu dialoguri cinematografice și un strop de sintetizatoare pline de bucurie, Wonder a refăcut genul de actualitate după chipul său. Nu uitați să consultați versiunea originală, de șapte minute, de pe Innervisions, care se încheie cu Wonder renunțând la narațiune și vorbind direct cu ascultătorul: „Acest loc este crud, nicăieri nu ar putea fi mult mai rece/Dacă nu ne schimbăm, lumea se va sfârși în curând.”
Curtis Mayfield, „Future Shock” (1973)
Din momentul în care a părăsit trupa Impressions și a pornit pe cont propriu, Mayfield a abordat atât coșmarurile din interiorul orașului („Pusherman”), cât și aspirațiile („Miss Black America”). Un producător de discuri ambițios, el a exprimat adesea aceste sentimente într-un soul orchestral aranjat somptuos. Dar pe această piesă de pe „Back to the World”, nici o cantitate de corzi și trompete explozive nu poate ascunde durerea din vocea lui Mayfield în timp ce ia act de cozile pentru supă și de „drogurile de pe stradă”. Falsetul său dublu și chitara wah-wah sunt un strigăt dulce-amărui de ajutor într-un peisaj din ce în ce mai tulbure. Unul dintre cupletele sale – „Trebuie să-i oprim pe toți oamenii/De la a distruge pământul/Când nu vom înțelege/Ceasta este ultima și singura noastră șansă” – face, de asemenea, aluzie, în mod previzibil, la distrugerile cauzate de schimbările climatice.
Marvin Gaye, „Cloud Nine” (1969)
Cu doi ani înainte de What’s Going On, Gaye a testat apele conștiinței sociale cu această versiune a hitului psihedelic-soul al celor de la Temptations din anul precedent. Gaye nu și-a însușit complet cântecul, dar s-a conectat în mod clar cu imaginile unei familii numeroase care crește într-o mahala, cu puțină mâncare și cu puține planuri de scăpare. Versiunea cover se simte acum ca un pas important pe drumul spre exprimarea propriilor sale sentimente pe What’s Going On.
The O’Jays, „For the Love of Money” (1973)
Linia de bas cu bule subacvatice a lui Anthony Jackson, unul dintre cele mai ușor de recunoscut instantaneu cârlige din acea epocă, evocă discotecile de lux și stilul de viață bănos asociat cu acestea. Pentru următoarele șapte minute, O’Jays preiau această stare de spirit, denunțând influența malefică a lăcomiei financiare („People will steal from their mother/People will rob their own brother”). În timp ce trio-ul cântă – uneori părând a fi niște predicatori care fac riff-uri pe o temă – producătorii Kenny Gamble și Leon Huff nu lasă ca ritmul să se relaxeze pe parcursul celor șapte minute mlăștinoase: Poți să dansezi și să declami capitalismul în același timp.
Bill Withers, „Another Day to Run” (1972)
Mai noduroasă și mai complexă din punct de vedere muzical decât bijuteriile sale „Lean on Me” și „Ain’t No Sunshine”, această piesă profundă a lui Withers plasează oboseala din vocea sa într-un context cu totul nou, mai zdruncinat. În timp ce face un portret al unei societăți devastate („Pretty ladies stand in line waiting for inspection/Ragged old men drinking wine trying to drown rejection”), Withers devine mai indignat și mai tensionat cu fiecare vers. Chiar și chitarele wah-wah (la fel de vitale pentru acest gen precum mandolina este pentru bluegrass) sună din ce în ce mai instabil pe măsură ce cântecul avansează. „Another Day to Run” poate fi alunecos, dar nu găsește nimic, nici măcar speranță, pe care să se sprijine.
Billy Paul, „Am I Black Enough for You” (1972)
Hit-ul de referință al lui Paul a fost cântecul său înșelător „Me and Mrs. Jones”, o piesă elegantă de suflet de supper-club care a fost la fel de seducătoare ca și naratorul său. Dar cântecul nu a pregătit pe nimeni pentru continuarea sa mai propulsivă și mai asertivă. „Am I Am I Black Enough for You” a fost tare și mândru, cu un mesaj pozitiv și proactiv la fel de necruțător ca și producția furtunoasă a lui Gamble și Huff. Groove-ul amintește de „Superstition” a lui Stevie Wonder – dar își deschide și el propriul teren.
Gladys Knight and the Pips, „This Child Needs Its Father” (1973)
Knight s-a făcut remarcată cu o serie de single-uri emoționante, adesea dureroase – „Midnight Train to Georgia”, „Neither One of Us (Wants to Be the First to Say Goodbye)” – care au profitat la maximum de vocea ei caldă și grunjoasă. Sunând mai rănită și mai angoasată decât ar fi făcut-o în mod normal, Knight se transpune pe deplin în rolul unei mame singure care își imploră partenerul să se întoarcă: „Încerc să fac tot ce pot/Dar refuz să las acest copil să țină în brațe un alt bărbat”, se plânge ea. Cântecul a exploatat creșterea numărului de familii monoparentale în anii ’70, număr care avea să se dubleze până la începutul anilor ’80.
Ohio Players, „What’s Going On” (1974)
Într-un semn al cât de profund a influențat cântecul lui Gaye asupra pop-ului imediat după lansare, cei de la Ohio Players – în mod normal dedicați hiturilor funk lascive precum „Fire” și „Love Rollercoaster” – au lansat un cover cald și reverențios al cântecului la un an după cel al lui Gaye. Dacă versiunea lui Gaye părea personală și intimă, interpretarea celor de la Ohio Players a transformat cântecul într-o declarație pe mai multe voci a spiritului comunității, și, de asemenea, mai greu pe backbeat. „What’s Going On” al lor a fost un omagiu atât pentru Gaye, cât și pentru puterea vindecătoare a muzicii, mai ales în acea perioadă.
Nina Simone, „The Pusher” (1974)
Cei care se pricep la rock clasic cunosc acest cântec, scris de compozitorul și actorul Hoyt Axton (Gremlins), din versiunea sa de Steppenwolf, care a fost interpretată în timpul scenei de deschidere, cu vânzare de droguri, din Easy Rider. Simone a încetinit-o până la un nivel de furie și a scuipat cuvintele, ceea ce a făcut ca această critică a unui furnizor de droguri dure să fie și mai dură. Simone a interpretat o serie de melodii pop și rock în această perioadă, de la Beatles și Dylan la Bee Gees, dar puține au fost la fel de îndreptățite și indignate ca aceasta, în special momentul în care se plânge: „The pusher is a monsta!”.
Diana Ross, „Strange Fruit” (1972)
În primul ei rol principal, ca Billie Holiday în Lady Sings the Blues, Ross s-a achitat bine ca actriță și ca interpretă a materialului centrat pe jazz al lui Holiday. Până la momentul lansării filmului, oamenii începeau să uite de „Strange Fruit”, cântecul strident despre un linșaj din Sud pe care Holiday îl transformase într-un nou clasic american la sfârșitul anilor ’30. Coverul lui Ross recreează aranjamentul sinistru de liniștit al înregistrării originale, iar Ross se împinge în afara zonei sale de confort abordând frazarea în picaj a lui Holiday.
Sly and the Family Stone, „Babies Makin’ Babies” (1973)
Mai mult un jam decât un tratat socio-economic extins despre sarcinile nedorite ale adolescentelor, această piesă de pe Fresh, ultimul mare album al lui Sly, îl găsește în mare parte pe acesta făcând riff-uri lirice pe fraza din titlu. Dar este totuși o plăcere să îl auzi pe Sly și trupa sa – care încă îl mai includea pe fratele său Freddie la chitară, sora Rose la clape și trompetistul Cynthia Robinson – făcând vampirism, iar senzația de neliniște a cântecului este un ecou al stării de spirit din acea vreme.
The Spinners, „Ghetto Child” (1973)
Acești maeștri pop-soul din Michigan nu erau în general cunoscuți pentru cântecele cu conștiență socială, dar au făcut o excepție cu această poveste a unui adolescent fugar care părăsește un oraș „plin de minți înguste și ură”, dar nu-și găsește niciodată un nou cămin. Producătorul Thom Bell, un rege al sunetului Philly Soul, lucrează în spatele lor, cu obișnuitele sale mișcări suave. Oricât de turbulentă ar fi povestea sa, cântecul – și co-liderii Philippé Wynne și Henry Fambrough – alunecă fără efort peste apele tulburi.
