Suprimarea este un mecanism de apărare care vizează în mod specific afectele, care intenționează să le abolească din conștiință fără a permite reintrarea lor în inconștient.
Termenul „suprimare”, în sensul său cel mai larg, a fost folosit de Sigmund Freud (1900a) pentru a descrie un mecanism conștient menit să elimine din conștiință un conținut psihic nedorit. Diferența dintre suprimare și reprimare (1915d) constă în faptul că acest din urmă mecanism de apărare este inconștient și sub influența sa conținutul reprimat devine sau rămâne inconștient. Reprimarea se referă în mod esențial la „reprezentanții ideatici” ai pulsiunii/instinctului, care sunt distincți prin faptul că pot rămâne inconștienți. În prima teoretizare a lui Freud despre afecte, însă, afectele sunt reprimate și nu trec în inconștient.
În întreaga metapsihologie, însă, această distincție între suprimare și represiune nu este atât de clară: „Știm, de asemenea, că a suprima dezvoltarea afectelor este adevăratul scop al represiunii și că lucrarea ei este incompletă dacă acest scop nu este atins” (1915e, p. 178). În acest pasaj din „Inconștientul”, suprimarea afectului apare ca un mod specific de represiune menit să eradicheze afectul din conștiință. Mai mult, în același eseu, Freud dedică un capitol „sentimentelor inconștiente”, în care afectele încep să-și găsească o poziție definită în cadrul inconștientului.
Această noțiune de „sentimente inconștiente” a fost elaborată progresiv, iar în „Egoul și Id-ul” (1923b), Freud scria: în ceea ce privește sentimentele, „Pcs. aici pică afară – și sentimentele sunt fie conștiente, fie inconștiente” (1923b, p. 23). Odată cu introducerea celei de-a doua topografii, afectele descrise de Freud devin de obicei complexe. Un sentiment inconștient de vinovăție, anxietatea ca semnal, durerea, tristețea etc. sunt toate afecte care se articulează prin diverse fantezii, în special în jurul pierderii obiectului. Semnalul de anxietate pe care îl reprezintă pentru copil amenințarea pierderii mamei este exemplul paradigmatic al acestei noi concepții a afectelor asociate intim cu fanteziile (din cea de-a doua teorie a anxietății a lui Freud). Din moment ce afectele și reprezentările sunt astfel considerate ca fiind strâns imbricate cu fanteziile, mecanismele de apărare referitoare la afecte nu sunt diferențiate în mod specific și, ca urmare, afectele însele sunt, de asemenea, susceptibile de a deveni inconștiente.
Melanie Klein, care adoptase de la început cea de-a doua teorie a anxietății a lui Freud, a considerat că afectele sunt supuse acelorași vicisitudini defensive ca și fanteziile. Cu toate acestea, anxietatea a devenit foarte repede punctul central al tehnicii sale; astfel, interpretarea, de exemplu, are în mod inevitabil o legătură cu fanteziile subiectului în analiză, atunci când anxietatea este la apogeu. Pe măsură ce sistemul ei teoretic s-a dezvoltat, afectele vor ajunge progresiv să ocupe un loc crucial în funcționarea vieții mentale (1948). Într-o concepție legată de „pozițiile” celor două moduri generale de organizare a vieții psihice, tipul de anxietate, paranoică sau depresivă, constituie un concept-cheie alături de modalitatea obiectului, parțială sau totală, și alături de mecanismele de apărare, psihotice sau nevrotice.
Tipul de mecanism de apărare la care ar putea recurge eul este dependent de intensitatea anxietăților depresive, relevată prin fanteziile care le manifestă. Când acestea sunt prea intense – în tristețe, dar mai ales în vinovăție – ele se exprimă prin fantezii care implică distrugerea catastrofală a obiectelor. Eul va trebui să mobilizeze mecanisme de apărare extreme și chiar psihotice. Între acestea, dezavuarea masivă va ataca, foarte specific, aceste afecte depresive pentru a le anihila și șterge; cu toate acestea, alte mecanisme de apărare psihotice, cum ar fi scindarea, identificarea proiectivă sau proiecția, contribuie de asemenea la eradicarea lor. Mai mult, acțiunea lor va da naștere la alte afecte, în special anxietatea de persecuție. Acolo unde anxietățile depresive nu sunt prea extreme și în cazurile în care predomină fantezii considerabile de rănire, de moarte (și deci de pierdere a obiectelor), o dezavuare mai mult sau mai puțin intensă permite atenuarea sau chiar transformarea acestor anxietăți, cu ajutorul apărărilor obsesive, în opusul lor – euforia. Acolo unde anxietățile depresive sunt limitate și unde predomină fanteziile de pierdere a obiectului de iubire și de excludere, situația conflictuală depresivă deschide calea spre problematica nevrotică, iar afectele conflictuale sunt reprimate.
Când reprimarea afectelor, mecanismul de apărare nevrotic prin excelență, devine mai extinsă, efectul său pare mai apropiat de cel al dezavuării. Analiza tulburărilor nevrotice severe cu conflicte depresive grave relevă interschimbul dintre aceste două moduri de apărare în tratamentul afectelor conflictuale: reprimarea și dezavuarea. Atunci când reprimarea afectelor conflictuale este prea puternică, presiunea intensă exercitată asupra conținutului reprimat către lumea internă a individului pare să transforme în negare acele aspecte ale lumii externe care trezesc sau amintesc aceste afecte.
Alain de Mijolla
Vezi și: „Alec de Mijolla
: Reprimare.
Bibliografie
Freud, Sigmund. (1915e). Inconștientul. SE, 14: 159-204.
–. (1923b). Eul și id-ul. SE, 19: 1-66.
Lecturi suplimentare
Werman, D.S. (1983). Suprimarea ca apărare. Journal of the American Psychoanalytic Association, 31(S), 405-415. .