Când visele devin realitate

Toți visăm. Și uneori visele noastre devin realitate. Un vis devenit realitate este un lucru minunat, aproape prea frumos pentru a fi adevărat. Dar sunt momente în care împlinirea unui vis este atât de diferită de ceea ce am crezut că va fi. Când în cele din urmă se împlinește, vremurile s-au schimbat, noi ne-am schimbat, la fel și circumstanțele. Sau poate că pur și simplu nu am înțeles niciodată cu adevărat la ce visam, nu am sondat niciodată toate implicațiile viselor noastre. Realitatea, se pare, este mult mai complicată decât lucrurile din care sunt făcute visele.

Sarah, iubita noastră matriarhă, spera să devină mamă la fel ca orice altă proaspăt căsătorită. Când a durat un pic mai mult, ea s-a rugat, a plâns și a visat. Anii au trecut și visul a rămas cu ea. Când Dumnezeu i-a împlinit visul după atâția ani și Isaac s-a născut, ea era o femeie diferită de cea care fusese cu atâția ani înainte. Ea nu visase niciodată să fie mama unui nou-născut la vârsta de 90 de ani. Însăși împlinirea visului ei s-a dovedit a fi mai degrabă o provocare decât o lună de miere. Nu este oare atât de des așa? Nu că ea – sau noi – nu ne-am dori să nu fim binecuvântați de împlinirea visului într-un stadiu atât de târziu, doar că ceea ce ar fi putut fi atât de dulce… este mai degrabă dulce-amărui.

Visele împlinite ne plasează adesea viața într-un context cu totul nou și neașteptat. Când frații săi sunt prosternați în fața lui ca niște snopi de grâu, visul din tinerețe al lui Iosif este acum realitate. Dar nu este așa cum crezuse el că va fi. Ceea ce cu atâția ani în urmă părea a fi o promisiune sigură de putere și prestigiu este complet reîncadrat. Al lui este singurul snop de grâu care încă mai stă în picioare, iar asupra lui este aruncată povara de a veghea la subzistența întregii familii extinse. Grânele din jur nu îi sunt atât de mult supuse, cât depind de el pentru supraviețuirea lor.

Josef se ridică la înălțimea provocării. El abandonează interpretarea copilăroasă a viselor sale din copilărie și se aplică în schimb să hrănească snopii flămânzi care au apărut acum în fața lui.
Lupta cu o responsabilitate neimaginată pusă brusc asupra noastră nu este singura provocare pe care visele împlinite ne cer uneori să o înfruntăm.

Desăvârșirea viselor noastre le îndepărtează în mod paradoxal de noi. Atunci când visele devin realitate, ele nu mai sunt vise. Atunci când propriul noroc ne obligă să trecem de pe tărâmul aspirațiilor mărețe pe tărâmul realității, riscăm să neglijăm înlocuirea vechilor noastre vise cu altele noi. Prea adesea, uităm cum să visăm.

Dar trebuie să continuăm să visăm pentru totdeauna. Ni se cuvine să trăim mereu o viață cu viziune, indiferent de câte vise s-au împlinit. Trebuie să prețuim mereu visele care urmează să se împlinească.

Joseph a continuat să viseze. Puțin știa el, în tinerețe, că visele sale prevesteau imigrarea întregului clan de legământ în Țara Egiptului. Dar când acest lucru s-a împlinit, el l-a îmbrățișat pe acesta și provocările sale, prețuind în același timp un nou vis. Pe măsură ce i se apropie sfârșitul, el dezvăluie viziunea cea mai intimă care îi pulsase în inimă.

„Dumnezeu vă va răscumpăra cu siguranță”, le spune el fraților săi pe patul de moarte, „și vă va ridica din țara aceasta în Țara pe care a jurat-o lui Avraam, Isaac și Iacov”. Și apoi adaugă: „Aveți grijă să luați oasele mele de aici” când veți pleca. Omul care a părăsit Țara lui Israel la vârsta de 17 ani și apoi și-a adus întreaga familie în exil cu el, a nutrit întotdeauna speranța întoarcerii.

Pentru Iosif, realitatea i-a ajuns repede din urmă visele, dar asta nu a făcut decât să pregătească terenul pentru alte vise. Nu există altă cale.

.