De la căderea vechilor lideri autoritari la reprimarea revoltelor, iată câteva date și evenimente cheie care alcătuiesc ceea ce este cunoscut sub numele de Primăvara arabă.
Scânteia tunisiană
La 17 decembrie 2010, un tânăr tunisian care vindea legume dintr-o roabă și-a dat foc pentru a protesta împotriva hărțuirii poliției.
Mohamed Bouazizi a murit la 4 ianuarie 2011, dar nu înainte ca gestul său să devină viral, declanșând proteste împotriva costului vieții și a președintelui autoritar al țării, Zine El Abidine Ben Ali.
Cei 23 de ani de guvernare ai lui Ben Ali au luat sfârșit 10 zile mai târziu, când acesta a fugit în Arabia Saudită, devenind primul lider al unei națiuni arabe care a fost alungat de protestele populare.
Protestele au inspirat un val de revolte în întreaga lume arabă, oamenii ridicându-se pentru a protesta împotriva autoritarismului, corupției și sărăciei.
‘Mubarak afară!”
La 25 ianuarie 2011, mii de egipteni au mărșăluit în Cairo, Alexandria și alte orașe, cerând plecarea președintelui Hosni Mubarak, care se afla la putere de 30 de ani.
La 11 februarie, când peste un milion de oameni au ieșit în stradă, Mubarak a demisionat și a predat controlul armatei.
Guvernul lui Mohammed Morsi, legat de Frăția Musulmană, a fost ales în 2012, dar a fost răsturnat în anul următor de armata condusă de generalul, în prezent președinte, Abdel Fattah el-Sisi.
„Tahrir”
La 15 februarie, protestatarii au preluat controlul asupra sensului giratoriu din Piața Perlelor din capitală, pe care au redenumit-o „Piața Tahrir”, și au cerut, printre alte reforme, o monarhie constituțională.
Dar tabăra lor a fost luată cu asalt de poliția antirevoltă trei zile mai târziu, ucigând trei persoane și rănind multe altele.
Libia explodează
În aceeași zi în care au început protestele din Bahrain, poliția libiană a folosit forța pentru a desființa un sit-in împotriva guvernului în al doilea oraș, Benghazi.
Liderul țării, Muammar Gaddafi, a promis că îi va vâna pe „șobolanii” care i se opun.
Revolta s-a transformat într-un război civil, forțele aeriene franceze, britanice și americane intervenind împotriva lui Gaddafi.
La 20 octombrie 2011, Gaddafi a fost capturat și ucis în regiunea sa natală, Sirte, de către rebeli care l-au găsit ascuns într-un canal de scurgere a apelor pluviale.
În prezent, țara este împărțită între administrații rivale cu sediul în est și în vest.
Urmează Siria
La 6 martie, o duzină de adolescenți au inscripționat pe peretele școlii lor din sudul Siriei „E rândul tău, doctore”, referindu-se la președintele Bashar al-Assad, un oftalmolog de formație.
Tortura tinerilor a declanșat la început proteste în principal pașnice și apeluri la reforme democratice.
Dar, cu represiunea violentă din partea guvernului, revolta s-a transformat în război civil.
Războiul din Siria a contribuit, de asemenea, la ascensiunea grupului ISIL (ISIS) și la reluarea conflictului în Irakul vecin, culminând cu un atac de genocid asupra minorităților din nordul țării.
Primele alegeri din Tunisia
La 23 octombrie 2011, tunisienii s-au îngrămădit la urne pentru primele lor alegeri libere, în care au triumfat membrii mișcării Ennahdha.
Saleh pleacă din Yemen
La 27 februarie 2012, Ali Abdullah Saleh, care a condus Yemenul timp de 33 de ani, a predat puterea adjunctului său Abdrabuh Mansur Hadi, după un an de proteste.
Cea mai săracă țară din lumea arabă, Yemen, a căzut, de asemenea, în violențe în urma protestelor inițiale.
Moscova îl salvează pe al-Assad
Rusia, care împreună cu Iranul este cel mai mare aliat al lui al-Assad, a început atacurile aeriene împotriva rebelilor sirieni la 30 septembrie 2015, schimbând cursul războiului.
După 10 ani de lupte, care s-au soldat cu 380.000 de morți, al-Assad a putut revendica victorii semnificative.
.