„HIV poate activa programul de apoptoză astfel încât să provoace o moarte celulară semnificativă, dar, în același timp, unele celule care conțin HIV devin nemuritoare”, spune Francesca Chiodi, profesor de interacțiune gazdă-parazit la Departamentul de Microbiologie, Tumori și Biologie Celulară de la Karolinska Institutet.
Începe imediat după ce o persoană a fost infectată cu HIV. Virusul infectează imediat o parte esențială a sistemului imunitar uman, celula T-helper, folosește mașinăria ADN a celulei pentru a se replica și apoi ucide celula prin activarea programului de apoptoză. Acest lucru determină moartea masivă a celulelor T-helper încă din prima lună, înainte ca persoana infectată să știe măcar că este infectată. În stomac există un număr mare de celule T-helper pentru a proteja organismul împotriva substanțelor străine, dar când acestea mor pe o scară atât de mare se creează un punct slab în apărarea organismului și diferite bacterii pot intra în circulația sanguină. Aceasta ar putea fi descrisă ca o manevră înșelătoare a virusului. Bacteriile sunt imediat atacate de răspunsul imunitar care inițiază un amplu proces de inflamație, dar deficitul de celule T-helper face ca acest sistem imunitar să fie slăbit. HIV se folosește de situație și, în haosul rezultat, reușește să treacă de toate mecanismele de apărare ale organismului.
Celele T-helper au pe suprafața lor un receptor special numit CD4, iar acesta este necesar pentru ca HIV să pătrundă în celulă. Virusul poate acum să atace multe celule cu receptorul CD4 și să le ucidă, în timp ce sistemul imunitar devine din ce în ce mai supraîncărcat, ceea ce, la rândul său, duce la afectarea tuturor celulelor imunitare de către deteriorarea rapidă a mediului.
„Activarea imunitară devine atât de slabă și celulele imunitare devin atât de stresate încât nu-și mai pot face treaba și, în cele din urmă, mor”, spune Francesca Chiodi.
Fără tratament, infecția duce în cele din urmă la ceea ce se numește „Sindromul imunodeficienței dobândite”, sau SIDA. Cu alte cuvinte, sistemul imunitar se prăbușește complet și persoana infectată moare, fără să mai aibă nicio apărare împotriva unei infecții mai mult sau mai puțin grave.
Primile medicamente antivirale care au reușit să oprească asaltul virusului au fost lansate la mijlocul anilor 1990. De atunci, medicamentele au evoluat, iar în prezent există șase clase farmaceutice diferite de medicamente împotriva HIV, care funcționează toate în moduri diferite. Acestea sunt utilizate în diferite combinații pentru a opri HIV cât mai eficient posibil. La un anumit nivel, funcționează foarte bine. Pacienții cărora li se administrează un tratament bun și care răspund bine nu au nicio cantitate detectabilă de particule virale în sânge sau în alte fluide corporale. Tratamentul funcționează atât de bine încât unii ar susține că acești pacienți pot fi considerați, în principiu, ca fiind sănătoși. Din nefericire, acest lucru nu este corect.
„Medicamentele dau mari beneficii și pacienții pot trăi o viață aproape normală, dar, în același timp, efectele activării imune timpurii rămân. Sistemul imunitar nu se reface niciodată complet, ceea ce poate avea un efect pe termen lung asupra sănătății pacienților”, spune Francesca Chiodi.
Din acest motiv, pacienții cu HIV au un risc mai mare de boli cardiovasculare, diabet, cancer, afecțiuni hepatice, osteoporoză și demență ușoară în comparație cu populația normală.
Pentru a proteja sistemul imunitar și a reduce astfel riscul de consecințe ulterioare, tratamentul pacienților cu HIV este început cât mai curând posibil. Este încă prea devreme pentru a spune ce impact va avea asupra efectelor pe termen lung.
Dar chiar și pacienții cărora li se administrează un tratament bun și care nu au nici o cantitate detectabilă de virus în sânge sunt în continuare purtători de virus, deoarece, chiar dacă majoritatea particulelor de virus care infectează celulele T-helper activează programul de apoptoză și le ucid, există întotdeauna câteva celule T-helper infectate care devin în schimb nemuritoare atunci când programul de apoptoză este oprit. HIV se integrează în ADN-ul celulei fără a se replica și devine o infecție silențioasă. Acest lucru înseamnă că virusul este invizibil pentru sistemul imunitar și este imposibil de accesat prin intermediul medicamentelor, care toate acționează prin interferarea activității virusului, dar când nu există activitate, medicamentele sunt ineficiente.
Cele mai avansate cercetări în domeniul HIV se referă la găsirea unei modalități de a avea acces la particulele ascunse ale virusului și de a le elimina. Dacă se reușește acest lucru, se obține un tratament curativ. O modalitate evidentă de a face acest lucru este de a porni din nou programul de apoptoză în celulele în care se ascunde HIV. Întrebarea pe care și-o pune toată lumea este cum ar trebui să se facă acest lucru?
La fel ca în cazul cancerului și al bolii Alzheimer, cheia unui tratament eficient al HIV pare să fie înțelegerea mecanismelor de moarte celulară care sunt fie inactivate, fie activate în mod inutil, și apoi învățarea de a le schimba în direcția dorită. Acesta este probabil motivul pentru care cercetarea morții celulare are o prioritate atât de mare în lume în acest moment. O descoperire în acest domeniu ar avea un rezultat extrem de pozitiv pentru omenire. Acum, când la fiecare 24 de minute este publicat un nou articol de cercetare, ar trebui să existe perspective bune ca acest lucru să se întâmple în curând. Cine știe, poate că o descoperire crucială a fost publicată în timp ce ați citit acest articol?
Text: Fredrik Hedlund, publicat în revista Medical Science numărul 2, 2014.
.