Osteofitele sunt denumite în mod obișnuit pinteni osoși care se formează de-a lungul marginii articulației. La nivelul coloanei vertebrale, osteofitele sunt considerate în mod universal ca fiind principalii agenți care comprimă măduva spinării sau rădăcinile și care determină simptome de radiculopatie și de mielopatie. Scopul principal în timpul intervențiilor chirurgicale pentru coloana vertebrală degenerativă a fost fie îndepărtarea osteofitului pentru decompresia directă a structurilor neuronale, fie, indirect, efectuarea unor proceduri chirurgicale care să mărească dimensiunea canalului spinal și să reducă efectul de strângere al osteofitului.
Goel a emis ipoteza că evenimentul principal în degenerarea coloanei vertebrale este slăbiciunea mușchilor de la nivelul cefei și instabilitatea verticală a coloanei vertebrale legată de poziția omului în picioare. Încordarea ligamentelor, reducerea spațiului discal, formarea osteofitelor și reducerea dimensiunii canalului spinal sau a canalului radicular sunt fenomene secundare și legate de caracteristica primară a depășirii facetale. Se pare că formarea osteofitelor nu este un eveniment patologic primar și este secundară instabilității coloanei vertebrale. Instabilitatea este de natură „verticală”, iar efectul patogenetic primar sau inițial al acesteia este evident la nivelul fațetelor care au tendința de a aluneca peste cea inferioară, procesul fiind etichetat drept retrolisteză la nivelul coloanei cervicale și dorsale, iar la nivelul coloanei lombare ca „facetal over-riding”. Întregul fenomen de degenerescență vertebrală sau spondiloză are la bază sau este inițiat de fenomenul primar al instabilității. Efectele patologice ale degenerării sub forma reducerii spațiului discal, a formării de osteofite, a îndoirii ligamentelor și a reducerii spațiului medular și a spațiului canalului radicular sunt toate efecte secundare legate de instabilitatea verticală primară. Abordarea factorului primar al instabilității coloanei vertebrale poate avea ca rezultat potențial rezolvarea sau dispariția osteofitelor. Instabilitatea este primară, iar restul proceselor sunt toate secundare sau pot fi chiar de natură protectoare. Prezența osteofitelor sugerează prin ea însăși prezența instabilității și poate direcționa necesitatea unei fixări chirurgicale. Dacă rezecția chirurgicală a osteofitelor poate fi evitată, procedura chirurgicală pentru coloana vertebrală degenerativă poate fi relativ simplă și sigură. Este important să se încerce să se înțeleagă acest concept patogenetic, astfel încât să se poată iniția o formă de tratament corectă din punct de vedere filozofic.
Osteofitele sunt frecvent observate în imagistica coloanei vertebrale a unui vârstnic. Scopul principal al tratamentului chirurgical este de a rezeca osteofitele cât mai larg posibil și de a decomprima cordonul de indentare. Formarea osteofitelor este de obicei la mai multe niveluri și în mod esențial circumferențială în jurul întregului canal rahidian și radicular, în jurul corpului vertebral și în jurul fațetelor. Osteofitele au ca rezultat compresia neurală focală și, ca o consecință a prezenței largi și circumferențiale, în stenoza canalului spinal. Formarea osteofitelor este legată de reducerea înălțimii verticale legată de efectul de telescopare a segmentelor coloanei vertebrale. Reducerea înălțimii spațiului discal are ca rezultat flambarea și separarea ulterioară a ligamentelor intervertebrale de os. Neoformația osoasă sau formarea de osteofite în regiune este similară cu „formarea de calus” legată de separarea sau reacția periostală în fracturile oaselor lungi. Formarea osteofitelor este un proces progresiv implacabil care se dezvoltă pe parcursul mai multor luni și ani. Fenomenul lent și în creștere progresivă al formării osteofitelor are ca rezultat deformarea măduvei spinării și a rădăcinilor. Identificarea frecventă a osteofitelor mari și indentante fără simptome neuronale este o mărturie a procesului patogenic lent și de lungă durată și demonstrează acomodarea compresiunii de către elasticitatea naturală neuronală.
Câțiva dintre autori consideră că formarea de osteofite este un fenomen de formare osoasă suplimentară care ar putea ajuta la asigurarea stabilității regiunii instabile a coloanei vertebrale. Prezența osteofitelor este aproape universală la vârstnici. Compresia măduvei spinării pe mai multe niveluri de către osteofite poate fi observată frecvent sau întotdeauna. Imagistica modernă poate demonstra starea fațetelor în mod remarcabil de clar în comparație cu imagistica care se concentra în primul rând pe grosimea discului și, mai recent, pe starea măduvei spinării. Osteofitele pot fi identificate în jurul fațetelor. Prezența osteofitelor oriunde în coloana vertebrală poate fi o dovadă clară a prezenței unei instabilități vertebrale verticale locale. Prezența osteofitelor prin ele însele nu are relevanță clinică decât dacă are simptome asociate. Simptomele de durere locală la nivelul gâtului se pot datora mai multor cauze, printre care se numără stresul muscular, ruptura ligamentară și alte cauze similare. Cu toate acestea, atunci când simptomele sunt progresive, sunt legate de mișcările gâtului, sunt de lungă durată și când sunt asociate cu durere radiculară, suspiciunea de instabilitate poate fi în minte. Iar atunci când imaginile radiologice arată prezența osteofitelor, suspiciunea de instabilitate poate fi întărită. Prezența osteofitelor poate oferi o dovadă a instabilității, iar atunci când simptomele de radiculopatie sau mielopatie coexistă, devine necesară necesitatea tratamentului instabilității. Necesitatea manipulării și îndepărtării directe a osteofitelor poate fi evitată. Osteofitele apar și cresc secundar instabilității locale a coloanei vertebrale, de îndată ce problema instabilității este abordată, există un potențial de regresie a dimensiunii osteofitelor. Un eveniment similar se observă în mod clar la nivelul joncțiunii craniovertebrale. Hipertrofia ligamentară a procesului retro-odontoidian nu este un eveniment primar, ci este secundară îndoirii ligamentului longitudinal posterior care este secundară instabilității articulației atlanto-axiale. Goel a emis pentru prima dată ipoteza că prezența hipertrofiei ligamentelor retro-odontoide este o indicație clară a instabilității atlanto-axiale și sugerează necesitatea fixării atlanto-axiale. Goel a emis ipoteza că hipertrofia ligamentului retro-odontoidian nu trebuie să fie tratată direct pe cale chirurgicală. Regresia hipertrofiei ligamentului retro-odontoidian este posibilă după stabilizarea atlanto-axială și a fost demonstrată de mai mulți autori. Patogenia hipertrofiei ligamentare retro-odontoidiene o simulează pe cea a formării de osteofite la nivelul coloanei vertebrale subaxiale. Instabilitatea este în mod clar cauza formării de osteofite și trebuie tratată atunci când este asociată cu simptome. Distragerea fațetelor prin introducerea de distanțiere în limitele articulației și artrodeza segmentului spinal prin tehnica descrisă de Goel poate duce la stabilizarea segmentului spinal și la desfacerea ligamentelor. Procedura are ca rezultat o creștere imediată a dimensiunilor canalului spinal și a canalului neural. Restabilirea întinderii ligamentelor intervertebrale are potențialul de regresie spontană a osteofitelor. Manipularea directă a osteofitelor poate fi contraproductivă.
.