Explicație narativă:
„Un om bun este greu de găsit” de Flannery O’Connor
Flannery O’Connor folosește povestirea sa „Un om bun este greu de găsit” pentru a demonstra puterea de transformare a compasiunii și a harului uman. Transformările celor două stereotipuri de personaje, care sunt întruchipate de bunica și de Neadaptat, sunt folosite pentru a transmite mesajul povestirii. Permițând ca stereotipurile să evolueze în personaje rotunde, cu potențial de schimbare, autorul demonstrează că oricine se poate schimba prin prezența harului.
Bunica reprezintă stereotipul de mamă dominatoare, creștină, sudistă și dominatoare, care este adesea ipocrită și cu două fețe. Ea este imperfectă și enervantă de la început și, mai mult decât oricine altcineva, este responsabilă pentru situația dificilă a familiei. Deși se consideră o „doamnă” (2) și superioară din punct de vedere moral celorlalți, ea îi judecă în mod liber și frecvent pe ceilalți fără să-și inspecteze propria ipocrizie, egoism și necinste. Ea o critică pe mama copiilor pentru că nu călătorește într-un loc care le-ar permite copiilor să fie „largi” (1) și compară fața mamei cu o varză. Ea îl pedepsește pe John Wesley pentru că nu a fost mai respectuos cu statul său natal, Georgia. De asemenea, ea profită de orice ocazie pentru a judeca lipsa de bunătate din oameni. În tot acest timp, ea pare primordială și corectă, purtând o rochie și o pălărie atent selecționate. Când familia este implicată în accident, ea alege să nu dezvăluie faptul că a făcut o greșeală cu privire la locația casei cu panoul secret. Iar atunci când Neîndemânaticul își execută sistematic familia, bunica nu îl roagă nici măcar o dată să-i cruțe familia, ci pledează pentru viața ei atunci când vede că îi vine rândul.
Neîndemânaticul este portretizat ca un criminal stereotip și, mai precis, ca un țăran analfabet și violent – cineva care a greșit în viață. Este greu să empatizezi cu el, mai ales după ce ucide familia bunicii într-o manieră atât de dezinvoltă, ca și cum ar fi obișnuit să ucidă. Neadaptatul poartă o conversație filozofică cu bunica, explicându-i că el nu vede acțiunile ca fiind bune sau rele și că, dacă face ceva ce alții consideră greșit, este pedepsit și atât. Recunoaște că rugăciunea lui Iisus l-ar putea salva, dar susține că nu are nevoie de acest tip de ajutor. Atitudinea Neadaptatului este, în general, apatică față de orice noțiune de moralitate. Neadaptatul și bunica întruchipează amândoi candidații perfecți pentru a primi harul, dar, cu siguranță, harul este destinat tuturor.
Ambele personaje, în momentul întâlnirii lor finale, suferă transformări profunde. Abia când bunica se află în fața morții își dă seama unde a greșit în viață. În loc să se comporte superior, așa cum a făcut-o pe tot parcursul poveștii, ea recunoaște că are defecte ca toată lumea. Vede că atât ea, cât și Neadaptatul sunt la fel în esența lor – sunt păcătoși care au nevoie de har. Văzându-l pe ucigaș ca pe „unul dintre proprii mei copii!”. (15), bunica îi oferă o iubire necondiționată și o acceptare care transcende ceea ce merită. În termeni creștini, această capacitate de a simți iubire pentru o persoană pe care ar trebui să o urăști, chiar și numai pentru o clipă, se numește har, ceva înțeles ca fiind de la Dumnezeu. Acesta îi răscumpără pe oameni, transformându-i din păcătoși în oameni ai lui Dumnezeu. Din punctul de vedere al lumii catolice, bunica, ca ființă umană, este înclinată spre rău și egoism, așa că nu ar fi putut niciodată să ajungă să simtă o astfel de dragoste fără ajutorul lui Dumnezeu. Bunica a crescut mai mult în momentul morții decât a crescut vreodată în viața ei și moare liniștită, cu „fața ei zâmbind spre cerul fără nori” (15). Cum suferința este o parte esențială a primirii harului, bunica a făcut această călătorie de la orbirea spirituală la suferință și, astfel, la har.
Această recunoaștere a umanității comune reprezintă cel mai sănătos moment al bunicii din nuvelă. Pe măsură ce „capul i se limpezește pentru o clipă” (14), ea a primit claritate și compasiune înainte de a muri. Nu numai că se răscumpără, dar pare să fi afectat un fel de schimbare în Neadaptat. Cu alte cuvinte, această acțiune de grație nu se limitează în totalitate la bunica, ci începe să submineze propriul egoism sadic al lui The Misfit. După ce o împușcă, Neadaptatul spune despre bunica că ar fi fost o femeie bună dacă ar fi fost acolo „să o împuște în fiecare minut al vieții ei” (15). Răspunsul lui The Misfit arată că el recunoaște actul ei ca fiind unul de bunătate, chiar dacă a reacționat ucigând-o. La sfârșitul poveștii, după ce anterior afirmase că singura plăcere în viață era „răutatea”, Neadaptatul declară acum că violența și răutatea nu reprezintă „nicio plăcere în viață” (15). Uciderea bunicii nu i-a oferit nicio plăcere; în schimb, l-a tulburat. În acest fel, harul a lucrat și asupra Neisprăvitului, iar acest lucru ar putea marca începutul unei transformări profunde pentru acesta. Harul care începe să pătrundă în Neadaptat este o speranță pentru harul în general.
Atât bunica cât și Neadaptatul sunt portretizați ca stereotipurile lor pe tot parcursul poveștii, dar întâlnirea lor finală îi schimbă. Călătoria bunicii de la orbirea spirituală la conștientizarea propriilor păcate îi permite să influențeze o schimbare plină de speranță chiar și în cel mai disprețuitor și neîmpăcat personaj, Misfitul. Autorul acestei povestiri folosește în mod intenționat cele două tipuri de personaje reprezentate de bunica și de Neadaptat pentru a arăta că oricine se poate schimba, deoarece ambele personaje, în diferite grade, reprezintă umanitatea în toată păcătoșenia ei. Analizând cu atenție întâlnirea finală din povestire, se arată că harul, un concept incredibil de important pentru Flannery O’Connor, acționează în ambele personaje, prezentându-le o posibilitate de schimbare. Schimbarea prin oferirea harului este posibilă în oricine, după cum pare să sugereze povestea.
.