Declarație pregătită de senatorul Chuck Grassley din Iowa
Președinte, Comisia Judiciară a Senatului
Rolul judecătorilor de la Curtea Supremă
Marți, 15 martie 2016
Domnule președinte, următorul judecător de la Curtea Supremă ar putea schimba dramatic direcția Curții. Iar majoritatea acestui organism consideră că poporului american nu ar trebui să i se refuze oportunitatea de a se pronunța cu privire la această chestiune.
Credem că ar trebui să existe o dezbatere cu privire la rolul judecătorilor Curții Supreme în sistemul nostru constituțional.
Cu acest lucru în minte, am vrut să petrecem câteva minute discutând despre rolul adecvat al Curții.
Înainte de a trece la asta, aș remarca faptul că liderul minorității își continuă misivele zilnice cu privire la postul vacant de la Curtea Supremă. Cei mai mulți dintre noi, cei de aici, luăm ceea ce spune el cu un grăunte de sare. Așadar, nu am de gând să pierd timpul răspunzând la tot ce spune. O să notez doar că iată ce a spus în 2005, când cealaltă parte făcea obstrucție la o serie de nominalizări la instanțele de circuit și cu câteva luni înainte de a face obstrucție la nominalizarea lui Alito la Curtea Supremă:
„Atribuțiile Senatului sunt stabilite în Constituția Statelor Unite. Nicăieri în acel document nu se spune că Senatul are datoria de a acorda un vot nominalizărilor prezidențiale. Se spune că numirile se fac cu avizul și consimțământul Senatului. Acest lucru este foarte diferit de a spune că fiecare nominalizat primește un vot.”
După aceasta, mă voi referi la rolul adecvat al unui judecător conform Constituției noastre.
Domnule președinte, o parte din ceea ce face din America o națiune excepțională este documentul nostru fondator. Este cea mai veche Constituție scrisă din lume.
Acesta a creat o republică funcțională, a oferit stabilitate, a protejat drepturile individuale și a fost structurat astfel încât diferitele ramuri și niveluri de guvernare să poată rezista intruziunii în domeniile lor de responsabilitate.
O Constituție scrisă conține cuvinte cu sensuri fixe. Constituția și, în multe privințe, națiunea, a supraviețuit pentru că am rămas fideli acelor cuvinte. Iar republica noastră constituțională este în cele din urmă salvgardată de o Curte Supremă care aplică Constituția și textul acesteia.
Constituția noastră creează o republică în care poporul decide cine îl va guverna și după ce reguli. Curtea Supremă poate trece peste dorințele poporului doar în cazul în care Constituția interzice ceea ce au promulgat oficialii aleși de popor.
În caz contrar, hotărârile Curții sunt nepotrivite.
Dispus altfel, judecătorii nu sunt îndreptățiți să înlocuiască procesul democratic cu propriile lor opinii.
Dacă Constituția tace, poporul decide cum va fi guvernat. Această trăsătură fundamentală a republicii noastre este critică pentru a păstra libertatea.
Tentația de a aplica propriile lor puncte de vedere mai degrabă decât Constituția a stat întotdeauna la pândă printre judecători. Acest lucru a dus la decizia Dred Scott. A dus la anularea multor reglementări economice la începutul secolului trecut.
Și americanii știu prea bine, în ultimele decenii, că Curtea Supremă a făcut acest lucru în mod regulat.
Justițiarul Scalia credea că, pentru a asigura obiectivitatea, mai degrabă decât subiectivitatea în luarea deciziilor judiciare, Constituția trebuie citită în conformitate cu textul său și cu sensul său original, așa cum a fost înțeles la momentul în care acele cuvinte au fost scrise.
Constituția este lege și are un sens. În caz contrar, ceea ce oferă instanța este doar politică, mascată ca lege constituțională.
Justițiarul Scalia a scris că statul de drept este o lege a regulilor. Legea NU înseamnă că judecătorii își citesc propriile preferințe politice în Constituție.
Nu este un test de echilibrare cu mai mulți factori nelegat de text. Știm cu toții că judecătorii aplică aceste teste de echilibrare pentru a ajunge la rezultatele politicii lor preferate.
Curtea nu este și nu ar trebui să fie angajată într-o convenție constituțională continuă menită să actualizeze documentul nostru fondator pentru a se conforma cu preferințele politice personale ale judecătorilor.
Constituția nu este un document „viu”. Pericolul cu orice judecător care crede că este îndreptățit să „actualizeze” Constituția, este că o va actualiza întotdeauna pentru a se conforma cu propriile opinii.
Nu acesta este rolul adecvat al unui judecător. După cum a spus judecătorul Scalia, „The-times-they-are-are-a-changin’ este o scuză slabă pentru nerespectarea datoriei”.
Acum, când conservatorii spun că rolul judecătorilor este de a interpreta Constituția și nu de a legifera de pe scaunul de judecător, afirmăm un punct de vedere la fel de vechi ca și Constituția însăși. Întemeietorii au separat puterile guvernului federal.
În Federalist 78, Hamilton a scris: „Interpretarea legilor este provincia proprie și specifică a instanțelor”. Depinde de reprezentanții aleși, care sunt responsabili în fața poporului, să facă legea. Depinde de tribunale să o interpreteze.
Aceste viziuni asupra rolului judecătoresc în cadrul Constituției au fost cândva susținute pe scară largă. Dar, începând cu Curtea Warren din anii 1960, s-a impus conceptul că judecătorii sunt agenți de schimbare pentru societate. Democrația era dezordonată și lentă. Era mult mai ușor pentru judecători să își impună voința asupra societății sub masca interpretării constituționale.
Actând ca un super-legislativ era mult mai puternic decât să decidă cazurile prin citirea textului juridic și a dosarului.
S-a impus ideea că un judecător putea vota asupra unei chestiuni juridice la fel cum ar fi votat în calitate de legiuitor. Poate că Framers au subestimat ceea ce Federalistul 78 numea „cea mai puțin periculoasă ramură”, una care „nu poate lua nicio rezoluție activă, oricare ar fi ea”.
De pe vremea Curții Warren, această abordare activistă a fost obișnuită: anularea ca neconstituționale a legilor pe care Constituția nici măcar nu le abordează.
Acum, spre lauda sa, președintele Obama a fost explicit în opinia sa că judecătorii nu sunt legați de lege.
În timp ce, de obicei, el face declarații de bun-simț cu privire la rolul tradițional, limitat și adecvat al instanței de a decide cazurile pe baza legii și a faptelor, el se grăbește întotdeauna să adauge că, în cazurile dificile, un judecător ar trebui să se uite la „inima” sa, sau să se bazeze pe „empatie”.
„Standardul de empatie” al președintelui este complet incompatibil cu datoria judiciară de a fi imparțial. A-i cere unui judecător să ia în considerare empatia atunci când decide cazuri înseamnă a-i cere unui judecător să se pronunțe pe baza noțiunii sale personale, personale, de bine și de rău, mai degrabă decât pe baza legii.
După cum am mai spus, toată lumea știe că acest președinte nu va ocupa actualul post vacant. Cu toate acestea, președintele a indicat că intenționează să prezinte o nominalizare.
Este în regulă. El este împuternicit constituțional să facă această nominalizare. Iar Senatul deține puterea constituțională de a refuza consimțământul, așa cum vom face și noi.
Dar, în timp ce dezbatem rolul adecvat al instanței și ce tip de judecător ar trebui să nominalizeze următorul președinte, este instructiv să examinăm ce spune președintele că așteaptă de la un candidat.
Președintele a precizat clar că persoana nominalizată, oricare ar fi ea, nu va decide cazurile doar pe baza legii sau a Constituției. El a scris că în „cazurile care ajung la Curtea Supremă în care legea nu este clară”, judecătorul ar trebui să aplice „experiența sa de viață”.
Aceasta, desigur, este doar o versiune actualizată a aceluiași standard pe care l-am mai auzit de la acest președinte.
Este standardul „empatiei”.
Desigur, un judecător care ajunge la decizii bazate pe „empatie” sau pe „experiența de viață” are un stimulent puternic pentru a citi fiecare caz ca fiind neclar, astfel încât să aibă mână liberă să se bazeze pe „experiențele lor de viață” pentru a ajunge la rezultate „juste”.
Președintele a mai spus că orice judecător pe care l-ar nominaliza va lua în considerare „modul în care afectează realitatea de zi cu zi a vieții oamenilor într-o democrație mare și complicată, și în vremuri care se schimbă rapid. Acesta, cred, este un element esențial pentru a ajunge la decizii juste și la rezultate echitabile”.
Cu tot respectul pentru președinte, orice nominalizat care susține această abordare pledează pentru un rol nelegitim pentru instanță.
Este categoric nelegitim ca orice judecător să aplice viziunea sa personală asupra justiției și echității.
Poate cel mai îngrijorător este declarația președintelui că orice nominalizat al său trebuie să „ajungă la decizii juste și rezultate echitabile”. Aceasta este însăși definiția unei judecăți orientate spre rezultate. Și se opune faptului că un judecător este un decident corect, neutru și total obiectiv în orice caz particular.
Un judecător trebuie să pună la îndoială presupunerile și să aplice o examinare riguroasă a argumentelor pe care părțile le avansează, așa cum a făcut judecătorul Scalia.
În conformitate cu abordarea președintelui, un judecător va „ajunge” întotdeauna de unde a plecat.
Aceasta nu înseamnă a judeca. Ăsta este un super-legislator în robă neagră.
În istoria noastră, din nefericire, am avut judecători care au îmbrățișat această concepție. Președintele Curții Supreme de Justiție Warren a fost celebru pentru că a întrebat: „Este drept? Este corect?”, fără nicio referire la lege, atunci când vota.
Întregul mandat al judecătorului Scalia la Curte a fost dedicat să pună capăt acestei abordări deplasate și nepotrivite.
În realitate, un judecător nu este mai îndreptățit să forțeze un alt american să adere la propriile opinii morale sau experiențe de viață, decât orice alt american obișnuit.
Impozitarea unor astfel de prejudecăți personale supune cetățenii la decrete venite de sus, pe care nu le pot schimba, decât prin amendamente constituționale. Iar aceste decrete sunt impuse de oficiali pe care nu îi pot vota pentru a fi demiși din funcție.
Aceasta nu este republica constituțională pe care au creat-o fondatorii.
Poporul american merită oportunitatea, în acest an electoral, de a se pronunța dacă următorul nostru judecător ar trebui să aplice textul Constituției sau, alternativ, dacă un judecător ar trebui să se bazeze pe propriile „experiențe de viață” și pe simțul personal al binelui și al răului pentru a ajunge la „decizii corecte și rezultate echitabile.”
Republicanii din Senat se vor asigura că poporului american nu îi este refuzată această oportunitate unică și istorică.
.