De multe ori am fost nedumerit de ceva ce lipsește din Biblie: ceremoniile de căsătorie.
Deși o mulțime de oameni se căsătoresc în Biblie, nu există nicio descriere a vreunei ceremonii. Adam și Eva sunt „căsătoriți” prin simplul fapt că sunt făcuți unul pentru celălalt și că procreează. Iacov se căsătorește cu Lea din greșeală, ceea ce se întâmplă nu din cauza unei mirese deghizate la o ceremonie de nuntă, ci pentru că el consumă căsătoria în întunericul unui cort. Iisus participă la o nuntă în Cana, care constă într-o petrecere în familie, dar nu este descrisă nicio ceremonie. Singura „ceremonie” pe care o pot găsi în Biblie este Tobit 7:12-14, în care un tată pune mâna fiicei sale în mâna soțului, iar apoi scrie un contract. Motivul pentru care nu există ceremonii de căsătorie în Biblie este că mariajul nu a implicat o ceremonie. Căsătoria în Biblie consta pur și simplu în faptul că un bărbat și o femeie, cu acordul tatălui sau al tutorelui femeii, trăiau împreună și încercau să procreeze. Fără jurăminte, fără preot, fără ritual, fără rugăciune, fără pronunțări, fără licență, fără înregistrare. Acest lucru este foarte diferit de modul în care definim și promulgăm căsătoria astăzi. Astăzi, pentru ca o căsătorie să fie „reală”, ea trebuie să fie legală; cu alte cuvinte, trebuie să fie recunoscută de legile statului și înregistrată la stat. De asemenea, pentru mulți creștini, o căsătorie nu este o „căsătorie creștină” decât dacă este oficiată de un preot acreditat care face o declarație verbală, de preferință în prezența congregației. Dar toate acestea sunt inovații recente. În cea mai mare parte a istoriei omenirii, căsătoria a fost pur și simplu un acord, recunoscut sau aranjat de familiile apropiate, pentru ca un bărbat și o femeie să trăiască împreună. Căsătoria ca instituție legală, și ca ceremonie religioasă, a început ca urmare a Reformei. Începând cu Evul Mediu, bisericile au ținut o evidență a persoanelor căsătorite cu cine. Însă Luther considera căsătoria ca fiind o „chestiune lumească”, așa că a predat înregistrarea căsătoriilor statului. Calvin credea că, pentru ca o căsătorie să fie validă, aceasta trebuia să fie atât înregistrată de stat, cât și oficiată de biserică. Biserica Catolică nu a cerut ca căsătoriile să fie oficiate de un preot până în 1563, iar Biserica Anglicană nu a ajuns să facă această cerință până în 1753. Așadar, în ultimii cinci sute de ani au existat, în tradiția europeană, trei tipuri de căsătorie: legală, religioasă și socială. Dar căsătoria socială, strict vorbind, este cea mai biblică. Ce s-ar întâmpla dacă biserica de astăzi ar trebui să recunoască din nou căsătoria socială? Ar însemna că cuplurile care trăiesc împreună, în special cele care cresc copii, ar putea fi tratate ca fiind căsătorite, chiar dacă nu sunt căsătorite legal sau nu au fost supuse niciunui fel de ritual religios. Într-adevăr, în cea mai mare parte a istoriei, atât societatea, cât și biserica ar fi considerat astfel de cupluri ca fiind căsătorite. Din moment ce un număr tot mai mare de cupluri aleg astăzi să trăiască împreună și să crească copii fără o ceremonie sau o licență legală, ar putea fi avantajos pentru biserică să le privească cu mai multă bunăvoință și incluziune. În caz contrar, vom înstrăina aceste cupluri, iar acestea nu vor beneficia de îndrumarea și sprijinul bisericii. Acest lucru nu înseamnă că biserica ar trebui să înceteze să mai pledeze în favoarea ceremoniilor religioase și a căsătoriilor legalizate. Aceste inovații au scopuri importante. O ceremonie publică care include jurăminte și rugăciuni face clar angajamentul cuplului unul față de celălalt, leagă dragostea cuplului de povestea sacră a iubirii lui Dumnezeu și oferă comunității și congregației un rol de sprijin explicit în a ajuta la menținerea căsătoriei. O căsătorie recunoscută din punct de vedere legal conferă cuplului diverse drepturi și beneficii, oferă stabilitate suplimentară relației și îi protejează atât pe soți, cât și pe copii în caz de divorț. Biserica sprijină cel mai bine căsătoria și familia, cred eu, atunci când recunoaște că cuplurile care intenționează să-și împartă viața împreună reprezintă un tip de căsătorie. Nu știu de ce un număr din ce în ce mai mare de cupluri din societatea noastră aleg să nu se căsătorească în mod legal, dar nu le facem niciun bine dacă le respingem. Haideți, în schimb, să le urăm bun venit, să-i tratăm ca și cum ar fi căsătoriți și să susținem beneficiile ritualului religios public și ale statutului legal.