Cercul de prescripție pentru datoriile de carduri de credit – un termen în care banca trebuie să dea în judecată debitorul – este de doi ani de la data următoare neplății de către debitor. În cazul în care banca nu intentează o acțiune în justiție după data de expirare, aceasta își va înceta dreptul de a executa datoria și va elibera debitorul de povara datoriei. Cu toate acestea, un număr de debitori continuă să plătească facturile după ce datoriile expiră, readucându-și conturile la viață fără să știe și expunându-se din nou la riscul unor procese.
Practicile de colectare a datoriilor din industria bancară vor asigura că, expirată sau nu, datoria va fi urmărită, iar debitorul va primi apeluri telefonice insistente, scrisori de cerere și alte presiuni până când se va ajunge la o decontare completă. Cedând presiunii, unii debitori sunt de acord să plătească sume mici doar pentru ca apelurile să dispară, fără să realizeze consecințele juridice grave ale acestui lucru.
În Thailanda, nu există nicio lege care să oblige banca să îi spună debitorului că nu este obligat din punct de vedere legal să plătească datoria de card de credit după expirarea termenului de prescripție de doi ani. Liniile directoare ale Băncii Thailandei privind practicile de colectare a creanțelor, aflate în vigoare în prezent, nu spun nimic despre această regulă, iar băncile, precum și societățile de colectare a creanțelor au mână liberă în a ascunde această informație vitală atunci când solicită plata datoriilor de la consumatori.
Statutele de prescripție sunt stabilite prin legislație, de unde și denumirea de „statut”. Termenul există pentru a încuraja creditorii să decidă dacă doresc să își exercite dreptul de acțiune în instanță și, dacă o fac, trebuie să își exercite acest drept în termenul stabilit. Dincolo de acest termen stabilit, dreptul creditorului devine caduc și se stinge, iar debitorul se bucură de avantajul de a scăpa de probleme. Cu toate acestea, legea thailandeză spune că debitorul poate renunța la acest beneficiu al unui termen de prescripție expirat.
Un caz recent _ Hotărârea Curții Supreme de Justiție nr. 7912/2553, raportată în cea mai recentă publicație de precedente judiciare _ ilustrează modul în care această dispoziție legală se aplică într-o situație reală.
Potrivit deciziei Curții Supreme de Justiție, plata cu cardul de credit în cauză era scadentă la 9 noiembrie 1994, dar debitorul nu a plătit la acea dată. Acest lucru a declanșat dreptul la acțiune al băncii începând cu ziua următoare, la 10 nov. 1994, data la care a început să curgă termenul de prescripție de doi ani. Termenul de prescripție a continuat să curgă până când a expirat la 10 noiembrie 1996. Dintr-un anumit motiv, banca nu l-a dat în judecată pe debitor în termenul stabilit și, prin urmare, a pierdut dreptul la acțiune. Datoria a luat sfârșit, iar debitorul a fost șters și eliberat din punct de vedere legal.
După data de expirare și în ciuda faptului că creanța sa a fost ștearsă, banca nu a renunțat la urmărirea datoriei și și-a continuat eforturile de colectare. În raportul de hotărâre nu se arată ce tehnici sofisticate de colectare folosea banca, dar strategia a funcționat. Debitorul a cedat în cele din urmă și a reînceput să facă plăți pe parcursul următorilor câțiva ani, ultima plată fiind efectuată la 8 octombrie 2001.
Curtea Supremă a hotărât că, odată ce plățile parțiale au fost efectuate după expirarea termenului de prescripție, debitorul a renunțat la beneficiul termenului și cauza de acțiune a băncii a revenit la viață, noul termen de prescripție începând să curgă de la data ultimei plăți, 8 octombrie 2001, și încheindu-se doi ani mai târziu, la 8 octombrie 2003. Orice proces intentat de bancă trebuie să fie intentat în această perioadă reînviată.
Când împrumutatul a încetat să mai plătească după ultima plată din octombrie 2001, banca a intentat o acțiune la 22 mai 2003.
În timpul luptei, se pare că împrumutatul nu era conștient de faptul că efectuarea de plăți parțiale după expirarea termenului de prescripție inițial ar fi fost considerată, din punct de vedere legal, o renunțare la beneficiul său oferit de termen. El a argumentat că banca nu avea dreptul să își depună cererea la aproape șapte ani după ce termenul limită pentru a intenta o acțiune în justiție a expirat la 10 noiembrie 1996.
Debitorul a trecut cu vederea ramificațiile juridice că, într-adevăr, plățile sale parțiale au reactivat un al doilea termen de prescripție de doi ani chiar în ziua în care a făcut ultima plată, la 8 octombrie 2001. Acțiunea în justiție intentată la 22 mai 2003 se afla astfel cu mult în interiorul noului termen de prescripție, cu patru luni și jumătate înainte ca termenul de prescripție reînnoit să expire la 8 octombrie 2003. Dreptul băncii de a acționa în justiție a fost confirmat de instanță și, inutil să mai spunem, debitorul a pierdut procesul și a trebuit să plătească datoria rămasă la cardul de credit cu dobândă.
A existat o oarecare întrebare cu privire la motivul pentru care instanța a ales data ultimei plăți ca dată de începere a unui termen reînnoit, având în vedere că a existat o serie de plăți parțiale din care să aleagă. Soluția ar putea fi că fiecare plată efectuată după expirarea primului termen de prescripție ar putea fi considerată ca o renunțare unică și separată din partea debitorului. Data ultimei plăți a fost momentul în care a apărut ultima renunțare, dând naștere unui nou termen de prescripție.
Wirot Poonsuwan este un avocat independent. Contactați-l la [email protected]