La 7 ianuarie 1922, Dáil a adoptat Tratatul anglo-irlandez cu un vot de 64 la 57. Ca urmare a Saorstát Éireann, s-a născut Statul Liber Irlandez.
Ceea ce ar fi trebuit să fie un motiv de sărbătoare a fost orice altceva. Au existat acuzații și recriminări de ambele părți ale dezbaterii. Țara era împărțită – Republica versus Statul Liber – și avea să rămână așa pentru tot restul secolului.
Cele două personalități dominante – Eamon de Valera și Michael Collins – aveau, în această perioadă, să își modeleze politica în beton. Se învârtiseră cu prudență unul în jurul celuilalt încă de la anunțarea Armistițiului din iulie și aveau să-și continue dansul suspiciunii. Pentru a înțelege pe deplin ceea ce s-a întâmplat în politica irlandeză în cele șase luni dintre iulie 1921 și ianuarie 1922, și apoi până în iunie 1922, este util să privim cadrul istoric:
11 iulie 1921 – un armistițiu între forțele beligerante irlandeze și britanice este negociat de regele George al V-lea. Aproape imediat, Eamon de Valera și Arthur Griffith merg la Londra pentru a se întâlni cu prim-ministrul britanic David Lloyd George. De Valera și Lloyd George s-au întâlnit față în față, iar lui de Valera i s-a spus fără echivoc că nu va aduce cu el la Dublin o republică formată din 32 de comitate. Acest lucru l-a pus pe de Valera într-o dilemă foarte grea, de tipul „totul sau nimic”. Negocierile complete au fost stabilite pentru toamnă, iar de Valera – fără Eamon de Valera – a fost obligat să pregătească o echipă care să se confrunte cu oameni ca Lloyd George, Winston Churchill și Lord Birkenhead. Este primul indiciu că țara în fază incipientă prezintă deja fisuri în noua sa fundație.
Eamon de Valera.
11 octombrie – 6 decembrie 1921 – delegația irlandeză, deja fracturată, sosește la Londra pentru negocieri. Arthur Griffith și ceilalți plenipotențiari – Robert Barton, Eamonn Duggan și George Gavan Duffy – vin ca un grup și locuiesc și lucrează în aceeași casă din oraș. Michael Collins, însă, sosește singur, închiriază o casă separată în oraș și își aduce propriul personal din Dublin, mulți dintre ei veterani ai operațiunii sale de culegere de informații din Crow Street.
Collins era paranoic și avea dreptul să fie. Pe bună dreptate, Eamon de Valera, în calitate de președinte al Dáil Éireann, ar fi trebuit să conducă delegația. Dar de Valera s-a aflat, din punct de vedere politic, între ciocan și nicovală. Știa, din discuțiile purtate cu Lloyd George în timpul verii, că o republică formată din 32 de comitate era imposibilă, așa că a trebuit să meargă pe o linie fină între republicanii înrăiți și cei de la Londra care încercau să negocieze un tratat. De Valera a găsit toate scuzele posibile pentru a evita să conducă delegația – evitând astfel să își asume vina pentru înființarea unui Stat Liber și nu a unei Republici.
Este interesant de văzut ce părere are Collins despre scuzele lui Dev. În Michael Collins Own Story de Hayden Talbot – care se crede că este autobiografia neterminată a lui Collins – Collins a vorbit despre motivele absenței lui de Valera: „De Valera nu a vrut să conducă delegația care a mers la Londra. Fiecare membru al Cabinetului și fiecare Teachtae din Dáil Éireann dorea ca el să conducă negocierile pentru Tratat, iar mulți dintre noi l-au rugat să nu rămână în urmă. Dar el a fost de neclintit. Motivul pe care l-a invocat a fost dublu. În primul rând, a spus el, era sub demnitatea sa, în calitate de președinte al Republicii Irlandeze, să își părăsească țara; și, în al doilea rând, nu își putea permite să se pună într-o poziție în care ar putea face un rău ireparabil națiunii sale printr-o vorbă întâmplătoare la masa de conferințe. El a insistat că valoarea sa pentru poporul irlandez ar fi cea mai mare dacă ar rămâne la Dublin și, de la această distanță, ne-ar ghida în sarcina noastră.”
De asemenea, în mintea paranoică a lui Collins se aflau suspiciunile sale că Erskine Childers, secretarul delegației, era un spion al lui de Valera – dacă nu chiar un agent dublu britanic – și, de asemenea, ceva ce a murmurat de Valera înainte de a-i împacheta pe delegați la Londra: „Trebuie să avem țapi ispășitori.” Așadar, delegația irlandeză, condusă acum de Collins și de un Griffith bolnav, s-a apucat de treabă, fiind în tot acest timp secondată la Dublin de de Valera și de susținătorii săi, oameni precum Cathal Brugha și contesa Markievicz.
7 ianuarie 1922 – În timpul dezbaterii, de Valera, politicianul viclean care era, a încercat toate trucurile parlamentare pentru a împiedica adoptarea tratatului, frustrându-l în mod clar pe Big Fellow: „Nu vom avea metode Tammany Hall aici”, a strigat Collins. „Fie că sunteți pentru Tratat, fie că sunteți împotriva lui, luptați fără metode Tammany Hall. Nu le vom avea.”
Punctul nevralgic pe care de Valera și susținătorii săi au decis să ia atitudine a fost prevederea că va exista un jurământ de loialitate față de rege. Fără a depune acest jurământ, un deputat nu-și putea ocupa locul în Dáil. Se pare că această poziție l-a luat prin surprindere pe Collins, forțându-l să declare în autobiografia sa că „…Nimeni în afară de un facționist, în căutarea unor mijloace de a face rău, nu ar fi considerat că merită să riște să distrugă Tratatul.”
Dar de Valera și-a văzut șansa și a profitat de ea. Din păcate pentru el, nu a avut voturile necesare. Într-o țară îmbolnăvită de război și violență, Tratatul a fost aprobat cu 64-57 de voturi. De Valera și cohortele sale au demisionat imediat din Dáil. Această acțiune l-a determinat pe Collins să strige în plenul Dáil-ului: „Dezertori cu toții pentru națiunea irlandeză în ceasul ei de încercare! Noi vom fi alături de ea!”
Dezbaterea Tratatului, așa cum se vede în Michael Collins între Collins (Liam Neeson), Arthur Griffith (Owen Roe), Cathal Brugha (Gerald McSorley) și Eamon de Valera (Alan Rickman):
16 ianuarie 1922- Britanicii predau Castelul Dublin noului Stat Liber Irlandez, reprezentat de Michael Collins. Există mai multe versiuni cu privire la ceea ce s-a întâmplat la acest eveniment. Scenariul cel mai popular este că Collins a întârziat și a fost mustrat de viceregele lord-locotenent, un bărbat pe nume FitzAlan: „Ați întârziat șapte minute, domnule Collins”, a spus acesta. „Așteptăm de peste 700 de ani”, a răbufnit Collins, „puteți avea cele șapte minute în plus.” Unii insistă că acest schimb de replici nu a avut loc niciodată. Irlandezii, ca de obicei, când legenda bântuie faptele, au îmbrățișat legenda.
Liam Neeson în rolul lui Michael Collins, acceptând predarea castelului Dublin în filmul Michael Collins:
Cele patru tribunale și pactul Collins-De Valera-Cele patru tribunale au fost preluate de forțele anti-Tratat în aprilie, conduse de Rory O’Connor. Alături de O’Connor în garnizoană se aflau mari republicani anti-Tratat, printre care Seán Lemass, un viitor Taoiseach, scriitorul Ernie O’Malley și Liam Mellows. Collins nu a forțat problema timp de două luni, sperând la o înțelegere negociată cu mulți dintre vechii săi prieteni. Acest lucru a dus la un pact între Collins și de Valera prin care campania la viitoarele alegeri generale urma să fie dusă în comun de către forțele pro și anti-Tratat, iar atunci când poporul ar fi luat o decizie, ar fi fost înființat un guvern de coaliție.
16 iunie 1922-Tratatul anglo-irlandez aprobat cu votul a 75% din poporul irlandez. Forțele anti-Tratat își reneagă promisiunea de a forma un guvern de coaliție.
22 iunie 1922-Sir Henry Wilson, un mare susținător al pogromului împotriva catolicilor din Irlanda de Nord, este împușcat la ușa casei sale din Londra de doi oameni din IRA. Acest asasinat – despre care mulți cred că a fost orchestrat de însuși Michael Collins – îi alarmează pe britanici, iar Churchill își îndreaptă atenția spre ocuparea celor Patru Curți.
28 iunie 1922-Utilizând arme furnizate de britanici – și fiind îndemnat de Churchill – Armata Națională a lui Collins îi aruncă în aer pe rebeli din cele Patru Curți. Începe Războiul Civil.
Post-script-Arthur Griffith va muri de hemoragie cerebrală la 12 august 1922, iar zece zile mai târziu Collins va fi ucis într-o ambuscadă. W.T. Cosgrave avea să devină noul președinte al Dáil-ului și o campanie militară brutală avea să se desfășoare în toată țara până în primăvara anului următor, când forțele anti-Tratat au depus armele. În urma Războiului Civil, Eamon de Valera avea să își formeze propriul partid politic, Fianna Fáil. Din nefericire, nu a putut intra în Dáil până când nu a depus jurământul de credință față de rege, ceea ce, într-una dintre cele mai mari ipocrizii politice din toate timpurile, a făcut la 11 august 1927. Timp de aproape următorii cincizeci de ani, el va fi fie Taoiseach, fie președinte al Irlandei. Avea să moară la 29 august 1975, la 53 de ani de la moartea celor doi mari adversari ai săi, Arthur Griffith și Michael Collins.
Citește mai departe: Aliații Irlandei – America și Răscoala de Paște din 1916
* Dermot McEvoy este autorul cărții Al 13-lea apostol: A Novel of a Dublin Family, Michael Collins, and the Irish Uprising (Un roman despre o familie din Dublin, Michael Collins și revolta irlandeză) și Our Lady of Greenwich Village (Doamna noastră din Greenwich Village), disponibile acum în format paperback la Skyhorse Publishing. El poate fi contactat la [email protected]. Urmăriți-l la www.dermotmcevoy.com. Urmăriți The 13th Apostle pe Facebook la www.facebook.com/13thApostleMcEvoy.
* Acest articol a fost publicat inițial în ianuarie 2016.
.