Bookshelf

Tratament / Management

Cinci etape în managementul pacientului cu stop cardio-respirator confirmat sunt:

1. Evaluare inițială plus suport vital de bază
2. Defibrilare
3. Suport vital avansat
4. Post.resuscitare
5. Management pe termen lung

După ce diagnosticul de stop cardio-respirator este confirmat, atunci suportul vital de bază (BLS) și defibrilarea pot fi efectuate de către public, medici, personal paramedical, persoane neprofesioniste instruite și asistente medicale. Există o cerere din ce în ce mai mare de competențe specializate, cum ar fi suportul vital avansat (Advanced Life Support – ALS), îngrijirea post-resuscitare și gestionarea pe termen lung a pacienților după un stop cardio-respirator. Stopul cardio-respirator ar putea fi inversat prin două intervenții principale, și anume, resuscitarea cardio-respiratorie precoce și defibrilarea externă automatizată (DEA) precoce. Primul pas implică recunoașterea stopului cardio-respirator și a măsurilor de BLS. Dacă defibrilarea este disponibilă pentru uzul public, atunci aceasta ar trebui activată și utilizată dacă este necesar. În continuare, se utilizează măsurile de suport vital avansat (ALS), care implică administrarea de medicamente IV/IO. Dacă revine circulația spontană, atunci cazul va fi supus îngrijirii post-resuscitare, împreună cu gestionarea ulterioară pe termen lung. Identificarea victimei unui stop cardio-respirator include asigurarea faptului că pacientul nu răspunde, nu are puls și are o respirație anormală. Odată ce pacientul este identificat, trebuie să se efectueze imediat resuscitarea cardio-respiratorie și activarea imediată a serviciilor medicale de urgență (EMS). În zilele noastre, accesul public la defibrilare a adăugat un alt nivel de răspuns.

Evaluarea inițială și BLS

Confirmarea stopului cardio-respirator necesită o examinare atentă a nivelului de conștiență al pacientului, a culorii pielii, a mișcărilor respiratorii și a pulsului arterial, fie în artera carotidă, fie în artera femurală. Imediat după confirmarea stopului, responsabilitatea imediată a salvatorului este de a apela serviciile medicale de urgență și de a începe resuscitarea cardio-respiratorie.

Este esențial să se diagnosticheze semnele de aspirație a unui corp străin în tractul respirator, care includ stridor sever, dispnee, retracții suprasternale și intercostale. Se recomandă efectuarea manevrei Heimlich dacă suspectăm aspirația.

Menținerea unei căi aeriene permeabile este necesară pentru o resuscitare cardiopulmonară de succes. Manevre precum ridicarea bărbiei, înclinarea capului și împingerea maxilarului pot fi folosite pentru a menține căile respiratorii permeabile. Orice corp străin vizibil, cum ar fi protezele dentare deplasate, trebuie îndepărtat din orofaringe. Ajutoarele de ventilație cum ar fi căile respiratorii orofaringiene (OPA) și căile respiratorii nazofaringiene (NPA) pot fi folosite dacă salvatorul întâmpină dificultăți în ventilarea pacientului.

Ghidul AHA a sugerat anumite recomandări pentru efectuarea unei resuscitări cardio-respiratorii de înaltă calitate:

1. Compresiile trebuie începute în termen de 10 secunde de la diagnosticarea stopului cardio-respirator.
2. Două respirații să fie administrate după 30 de compresii. Trebuie evitată ventilația excesivă.
3. Tot efortul trebuie făcut pentru a reduce întreruperile în timpul schimbării salvatorului sau în timpul verificării ritmului.
4. Frecvența de compresie trebuie să fie între 100 și 120 pe minut
5. Profunditatea compresiei trebuie să fie între 2 și 2.4 inch pentru adulți.
6. Ar trebui să se acorde timp adecvat pentru reculul toracic

Defibrilare externă automatizată

DEA sunt ușor de manevrat prin intermediul intervenienților neconvenționali, de exemplu: șoferi de ambulanță, ofițeri de poliție, pompieri, gărzi de securitate și nespecialiști. Studii recente au sugerat că utilizarea DEA prin intermediul intervenienților neconvenționali ar putea îmbunătăți ratele de supraviețuire a stopului cardio-respirator, deoarece sosirea echipei ALS necesită timp, iar defibrilarea timpurie de către intervenienții neconvenționali nu numai că va reduce timpul de defibrilare, dar va îmbunătăți și rezultatul pacientului.

Suport vital cardiac avansat

Furnizorii pot utiliza suportul vital de bază împreună cu ajutorul avansat al căilor respiratorii și medicamente precum epinefrina și amiodarona pentru resuscitare cardio-respiratorie. Căile respiratorii avansate pot include dispozitive pentru căile respiratorii supraglotice și tuburi endotraheale. Echipa ACLS are și avantajul suplimentar de a interpreta ritmul cardiac și de a utiliza defibrilarea atunci când este indicat.

ADVANCED CARDIAC LIFE SUPPORT (ACLS) este conceput pentru a asigura o ventilație adecvată, a stabiliza tensiunea arterială împreună cu debitul cardiac, a controla aritmiile cardiace și a restabili perfuzia organelor. Manevrele necesare pentru atingerea acestor obiective includ-

1. Defibrilarea și stimularea.
2. Intubația tubului endotraheal și ventilația mecanică
3. Inserția liniei intravenoase.

Rapiditatea cu care se efectuează defibrilarea este un element esențial pentru îmbunătățirea rezultatelor pacientului. Ghidul AHA a sugerat anumite recomandări pentru defibrilare-.

1. Resuscitarea cardiopulmonară trebuie efectuată în timp ce DEA se încarcă
2. Defibrilația precoce imediată trebuie să aibă prioritate față de intubație și introducerea unei linii intravenoase
3. Un defibrilator cu o formă de undă bifazică este de preferat față de cel monofazic.
4. Doza de energie recomandată de producător trebuie utilizată pentru primul șoc. Dacă aceasta nu este menționată, atunci trebuie utilizată doza maximă pentru defibrilare.
5. Energia fixă sau crescătoare pentru șocurile ulterioare trebuie să depindă de recomandările producătorilor. Dacă aparatul are capacitatea de a escalada energia, atunci ar trebui utilizată o energie mai mare pentru un șoc ulterior.
6. O strategie cu un singur șoc ar trebui preferată șocurilor suprapuse.

După eșecul defibrilării, trebuie administrată epinefrină, 1mg I/V. Mai mult, doza acestui medicament poate fi repetată după perioade de trei până la cinci minute. În plus, vasopresina a fost recomandată ca alternativă.

După 2 sau 3 încercări eșuate, trebuie efectuată imediat intubarea și analiza gazelor din sângele arterial. Acei pacienți care rămân acidotici chiar și după intubare și defibrilare reușită trebuie să li se administreze inițial 1 nou/ kg de NaHCO3, iar alte 50 la sută din doză poate fi repetată după 10 minute.

Terapia antiaritmică cu amiodaronă poate fi începută după instabilitate electrică recurentă și defibrilare eșuată. Trebuie administrată 150 mg de amiodaronă timp de 10 minute, urmată de 1 mg/ora timp de 6 ore și 0,5 mg/ora în următoarele 18 ore. Procainamida este rar utilizată în prezent. Gluconatul de calciu nu este considerat sigur, iar utilizarea sa este rezervată doar pacienților care au hiperkaliemie sau care au luat o doză letală de blocant al canalelor de calciu.

Îngrijiri după resuscitare

Această fază începe odată cu revenirea cu succes a circulației spontane. În general, fibrilația ventriculară primară după infarctul miocardic acut( IAM) răspund foarte bine la tratament și sunt ușor de controlat, în timp ce în fibrilația ventriculară secundară după IAM, eforturile de resuscitare sunt de obicei mai puțin reușite, iar la acei pacienți care sunt resuscitați cu succes, rata de recurență a FV este foarte mare. Rezultatul pacientului este determinat de stabilitatea hemodinamică. Asistola, bradiaritmiile și PEA sunt frecvent întâlnite la pacienții instabili hemodinamic.

Rezultatele și tabloul clinic după stop cardiopulmonar intraspitalicesc (IHCA) asociat cu bolile noncardiacale sunt foarte slabe, iar în unele cazuri resuscitate cu succes, evoluția post-resuscitare este controlată de natura bolii de bază. Pacienții cu cancer, boli ale sistemului nervos central, insuficiență renală au o rată de supraviețuire mai mică de zece la sută după IHCA.

Management pe termen lung după supraviețuirea OHCA

Pacienții care supraviețuiesc stopului cardio-respirator fără leziuni ireversibile la nivelul creierului trebuie să fie supuși unor investigații adecvate pentru a cunoaște etiologia și intervenția definitivă, astfel încât astfel de episoade să poată fi prevenite în viitor.

Pacienții cu stop cardio-respirator datorat ischemiei miocardice trebuie să fie gestionați prin intervenție chirurgicală, farmacologică ( terapie antiischemie) și radiologică, astfel încât supraviețuirea pe termen lung să poată fi îmbunătățită.

Supraviețuitorii stopului cardio-respirator datorat unor boli, cum ar fi cardiomiopatiile hipertrofice, afecțiuni ereditare rare, displazia ventriculară dreaptă, TV polimorfă catecolaminergică, sindromul Brugada și sindromul QT lung, sunt candidații pentru un dispozitiv de defibrilare cardioverter-implantabil (ICD).

.