Dar pentru o lungă perioadă de timp, începând din jurul anului 600 î.Hr. odată cu distrugerea Ierusalimului și dispariția statului evreu, a existat o preocupare latentă de a stabili oficial lista cărților sacre. Ce criterii au folosit evreii pentru a stabili această listă de cărți sacre? Ele trebuiau să fie cărți sfinte în care să fie recunoscută adevărata credință a lui Israel, pentru a asigura continuitatea acestei credințe în rândul poporului. Existau câteva scrieri care păreau îndoielnice în materie de credință și chiar de-a dreptul periculoase, așa că au fost excluse de pe lista oficială. În plus, ei acceptau doar cărțile sacre scrise inițial în ebraică (sau aramaică). Cărțile religioase scrise în limba greacă au fost respinse ca fiind cărți foarte recente sau de origine neevreiască. (Acest ultim fapt este foarte important, pentru că de aici vine mai târziu problema diferenței dintre cărți.)
Atunci a fost stabilită o listă de cărți religioase care erau de adevărată inspirație divină și care au intrat în colecția Sfintei Scripturi. Acestei liste oficiale de cărți inspirate i se va da în timp numele de „Canon”, sau „Cărți canonice”. Cuvântul grecesc Canon înseamnă regulă, normă și înseamnă că cărțile canonice reflectă „regula de viață”, sau „standardul de viață” pentru cei care cred în aceste scrieri. Toate cărțile canonice ale comunității din Palestina au fost cărți scrise inițial în ebraică-aramaică.
Cărțile religioase scrise în limba greacă nu au intrat în canon, dar au primit numele de „apocrife”, „cărți apocrife” (= ascunse), pentru că aveau doctrine îndoielnice și erau considerate „de origine ascunsă”.
Până în secolul I d.Hr. (90 d.Hr.) comunitatea evreiască din Palestina ajunsese să recunoască în practică 39 de cărți ca fiind inspirate în mod oficial.
Această listă a celor 39 de cărți ale A.T. este așa-numitul „canon palestinian” sau „canonul de la Ierusalim”.
Comunitatea evreiască din Alexandria
În același timp, exista o comunitate evreiască în Alexandria, Egipt. Era o colonie evreiască foarte mare în afara Palestinei, care număra peste 100.000 de israeliți. Evreii din Egipt nu mai înțelegeau ebraica, deoarece acceptaseră de mult timp greaca, care era limba oficială în tot Orientul Apropiat. În întâlnirile lor religioase, în sinagogile lor, foloseau o traducere a Sfintei Scripturi din ebraică în greacă, numită „a celor Șaptezeci”. Potrivit unei legende foarte vechi, această traducere „a celor Șaptezeci” a fost făcută aproape miraculos de 70 de înțelepți (între 250 și 150 î.Hr.).
Traducerea greacă a celor Șaptezeci a păstrat cele 39 de cărți din Canonul palestinian (Canonul ebraic), plus alte 7 cărți în limba greacă. Astfel s-a format faimosul „Canon alexandrin”, cu un total de 46 de cărți sacre.
Comunitatea evreiască din Palestina nu a privit niciodată cu ochi buni această diferență a fraților lor alexandrini și a respins acele 7 cărți, pentru că erau scrise inițial în limba greacă și erau cărți adăugate mai târziu.
Era o realitate faptul că, în momentul nașterii creștinismului, existau două mari centre religioase ale iudaismului: cel de la Ierusalim (în Palestina) și cel de la Alexandria (în Egipt). În ambele locuri au fost autorizate cărțile A.T.: la Ierusalim 39 de cărți (în ebraică-aramaică), la Alexandria 46 de cărți (în greacă).
Primarii creștini și cărțile sacre ale A.T.
Creștinismul s-a născut ca o mișcare religioasă în cadrul poporului evreu. Isus însuși a fost evreu și nu a respins cărțile sacre ale poporului său. Mai mult, primii creștini îl auziseră pe Isus spunând că El nu a venit să desființeze A.T., ci să îl desăvârșească (Mt. 5:17). De aceea, creștinii au recunoscut ca fiind cărți inspirate și textele din A.T. folosite de evrei.
Dar s-au aflat în dificultate: trebuiau să folosească canonul scurt al Palestinei, cu 39 de cărți, sau canonul lung al Alexandriei, cu 46 de cărți?
De fapt, din cauza persecuțiilor împotriva creștinilor, creștinismul s-a răspândit mai ales în afara Palestinei, prin lumea greacă și romană. Cel puțin în formularea sa definitivă și atunci când în cărțile N.T. au fost citate texte din A.T. (de peste 300 de ori), desigur, creștinismul s-a răspândit în afara Palestinei, în lumea greacă și romană. (
Era cel mai logic, prin urmare, ca primii creștini să ia acest canon grecesc din Alexandria, deoarece chiar destinatarii cărora trebuiau să le aducă cuvântul lui Dumnezeu vorbeau cu toții limba greacă. Prin urmare, creștinismul a acceptat de la început versiunea greacă a A.T. cu 46 de cărți.
Reacția evreilor împotriva creștinilor
Evreii îi considerau pe creștini drept eretici ai iudaismului. Nu le plăcea deloc faptul că creștinii foloseau cărțile sacre ale A.T. Și ca lucrurile să fie și mai grave, creștinii au indicat profețiile din A.T. pentru a-și justifica credința în Iisus din Nazaret. Mai mult, creștinii au început să scrie noi cărți sfinte: Noul Testament.
Toate acestea au fost un motiv pentru ca evreii să se hotărască să închidă definitiv canonul cărților lor sfinte. Și ca reacție împotriva creștinilor, care foloseau lungul canon alexandrin cu cele 46 de cărți ale A.T., toți evreii au optat pentru scurtul canon palestinian cu 39 de cărți.
Cele 7 cărți grecești din canonul alexandrin au fost declarate „apocrife” și cărți neinspirate. Aceasta a fost decizia luată de liderii iudaismului în anul 90 d.Hr. și au proclamat oficial Canonul iudaic pentru cărțile lor sacre.
Creștinii, la rândul lor, și fără ca Biserica să stabilească ceva oficial, au continuat obiceiul de a folosi cele 46 de cărți ca fiind cărțile inspirate ale A.T. Din când în când au existat voci disidente în cadrul Bisericii care doreau să impună Canonul oficial al iudeilor cu cele 39 de cărți. Dar mai multe concilii, în cadrul Bisericii, au definit că cele 46 de cărți ale A.T. sunt cu adevărat cărți inspirate și sacre.
Ce s-a întâmplat cu Reforma?
În anul 1517 Martin Luther s-a despărțit de Biserica Catolică. Și printre multele schimbări pe care le-a introdus pentru a forma noua sa biserică a fost aceea de a lua Canonul scurt al evreilor din Palestina, care avea 39 de cărți pentru A.T. Acest lucru a fost foarte ciudat, pentru că mergea împotriva unei lungi tradiții a Bisericii, care vine de la apostoli. Creștinii, timp de peste 1500 de ani, au numărat printre cărțile sacre cele 46 de cărți ale A.T.
Cu toate acestea, Luther a fost deranjat de cele 7 cărți scrise în limba greacă și neincluse în limba ebraică.
În fața acestei situații, episcopii din întreaga lume s-au reunit la celebrul Conciliu de la Trento și au fixat definitiv canonul Scripturii la 46 de cărți pentru A.T.
.T. și 27 pentru N.T.
Dar protestanții și numeroasele secte născute din ei, au început să folosească canonul evreilor palestinieni care avea doar 39 de cărți din VT.
Așa au apărut diferențele de cărți între Bibliile catolice și Bibliile evanghelice.
Cărțile canonice
Cele 7 cărți ale A.T. scrise în limba greacă au fost cauza a numeroase discuții. Biserica Catolică a dat acestor 7 cărți numele de „cărți deuterocanonice”. Cuvântul grecesc „deutero” înseamnă al doilea. Astfel, Biserica Catolică le declară ca fiind cărți de a doua apariție în Canon sau în lista oficială a cărților A.T., deoarece au devenit parte a Canonului într-un al doilea moment.
Celelalte 39 de cărți ale A.T., scrise în ebraică, sunt așa-numitele „cărți protocanonice”. Cuvântul „proto” înseamnă „primul”, deoarece din primul moment aceste cărți au făcut parte din canonul A.T.
Qumram
În anul 1947 arheologii au descoperit în Qumram (Palestina) scrieri foarte vechi și au găsit printre ele cărțile Iudita, Baruch, Eclesiastul și 1 Macabei, scrise inițial în ebraică, și cartea Tobit în aramaică. Aceasta înseamnă că doar cărțile Înțelepciunea și 2 Macabei au fost scrise în limba greacă. Astfel, argumentul de a nu accepta aceste 7 cărți pentru că au fost scrise în greacă nu mai este valabil. De altfel, Biserica Catolică nu a acceptat niciodată acest argument.
Considerații finale
În definitiv, ne dăm seama că această problemă a cărților este o chestiune istorico-teologică foarte complexă, cu diverse interpretări și aprecieri. Cu toate acestea, este indubitabil că Biserica Catolică se bucură, în acest punct, de o bază istorică și doctrinară care, în mod rezonabil, o prezintă ca fiind cea mai sigură.
Dar, de când Luther a luat decizia de a nu accepta această tradiție a Bisericii Catolice, toate bisericile protestante au respins cărțile deuterocanonice ca fiind cărți inspirate și au declarat aceste 7 cărți ca fiind cărți „apocrife”.
În ultimii ani există, din partea multor protestanți, o atitudine mai moderată față de aceste 7 cărți și chiar se publică Biblii ecumenice cu cărțile deuterocanonice.
De fapt, ei au ajuns să înțeleagă că anumite doctrine biblice, cum ar fi învierea morților, tema îngerilor, conceptul de retribuție, noțiunea de purgatoriu, încep să apară în aceste 7 cărți târzii. (aproximativ o perioadă de 300 de ani fără cărți inspirate). Cu toate acestea, aceste 7 cărți grecești dezvăluie o legătură prețioasă cu N.T. Învățăturile din aceste scrieri arată o mai mare armonie în întreaga Revelație divină din Biblie.
Din acest motiv, se văd deja unele Biblii protestante care, la sfârșit, includ aceste 7 cărți, deși cu o valoare secundară.
Dumnezeu să dea ca în curând să vină ziua în care protestanții să facă un pas mai departe și să le accepte definitiv cu importanța cuvenită Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât să ne putem întoarce la unitatea pe care am pierdut-o cândva.
Întrebare
Câte cărți cuprinde Biblia catolică și câte cărți cuprinde Biblia evanghelică? Cum a apărut această diferență? Ce sunt cărțile canonice și cărțile deuterocanonice? De ce sunt numite astfel? Ce contribuție au aceste cărți la Apocalipsa? Ce s-a întâmplat cu Reforma lui Luther în ceea ce privește numărul de cărți ale Bibliei? Ce a fost confirmat de descoperirile de la Qumram? Unele Biblii protestante includ acum cărțile deuterocanonice? Ce ar fi de dorit în viitor?