Denumit adesea „hara-kiri” în Occident, „seppuku” este o formă de sinucidere rituală care își are originea în vechea clasă de războinici samurai din Japonia. Actul macabru presupunea, de obicei, să se înjunghie în burtă cu o sabie scurtă, tăind stomacul și apoi întorcând lama în sus pentru a asigura o rană fatală. Unii practicanți ai seppuku își permiteau să moară încet, dar de obicei apelau la ajutorul unui „kaishakunin”, sau al doilea, care le tăia capul cu o katana imediat ce făceau tăietura inițială. Întregul proces era însoțit de o mare ceremonie. Printre alte ritualuri, individul condamnat bea adesea sake și compunea un scurt „poem al morții” înainte de a lua sabia în mână.
Seppuku s-a dezvoltat pentru prima dată în secolul al XII-lea ca un mijloc pentru samurai de a obține o moarte onorabilă. Spadasinii executau ritualul pentru a evita capturarea în urma înfrângerilor de pe câmpul de luptă, dar a funcționat și ca mijloc de protest și ca modalitate de exprimare a durerii pentru moartea unui lider venerat. Începând cu anii 1400, seppuku a evoluat într-o formă obișnuită de pedeapsă capitală pentru samuraii care au comis infracțiuni. În fiecare caz, a fost considerat un act de curaj extrem și de sacrificiu de sine care întruchipa Bushido, vechiul cod războinic al samurailor. A existat chiar și o versiune feminină a seppuku numită „jigai”, care presupunea tăierea gâtului cu ajutorul unui cuțit special cunoscut sub numele de „tanto.”
Seppuku a căzut în dizgrație odată cu declinul samurailor la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar practica nu a dispărut în totalitate. Generalul japonez Nogi Maresuke s-a spintecat în 1912 din loialitate față de defunctul împărat Meiji, iar mai târziu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, multe trupe au ales sabia în locul capitulării. Poate cel mai faimos caz din istoria recentă se referă la Yukio Mishima, un renumit romancier și nominalizat la Premiul Nobel, care a comis seppuku ritual în 1970, după ce a condus o lovitură de stat eșuată împotriva guvernului japonez.