Serialismul este o tehnică de compoziție inițiată de Arnold Schoenberg care folosește toate cele 12 note ale scalei occidentale – totul în cadrul unui set de reguli fixe.
Nici o singură tehnică muzicală nu a stârnit laude atât de extravagante sau oprobriu atât de înțepător. Citindu-i pe cei mai importanți exponenți ai ei, este uneori greu de spus de ce parte cred că se află. „Ceea ce făceam”, a proclamat apostolul serialist Pierre Boulez în 1963, „era să anihilăm voința compozitorului în favoarea unui sistem prestabilit”.
Atunci a fost aceasta o interpretare extremă a proclamației nietzscheene „Dumnezeu a murit”? A fost o reacție de înțeles la distrugerile dezlănțuite de voința umană necontrolată în două războaie mondiale? Sau a fost pur și simplu expresia finală a ceea ce Nietzsche numea, de asemenea, „voința de putere” în muzică?
În mod frapant, Schoenberg, marele Legiuitor al muzicii secolului al XX-lea, și-a inventat versiunea sa de serialism în urma șocului primului război mondial. Privind retrospectiv la experimentalismul sălbatic al lucrărilor sale atonale de dinainte de război, el pare să fi reacționat ca cineva care se trezește brusc dintr-un vis terifiant.
Trebuia să existe o unitate, un mijloc de organizare a muzicii non-tonale care să înlocuiască vechiul „sistem” al tonalității. Schoenberg a venit cu un dispozitiv pentru a menține toate cele 12 note ale scalei cromatice în rotație constantă și ordonată: un „rând de 12 note”. O temă?
Este atât mai mult, cât și mai puțin decât o temă: mai puțin în sensul că nu are o dimensiune ritmică și, prin urmare, nu există în timp; mai mult în sensul că totul – absolut totul – în compoziția rezultată trebuie să decurgă din ea.
În comparație cu limbajul elastic și minunat de ambiguu al tonalității, serialismul a fost un coșmar determinist. Unele dintre eforturile lui Schoenberg de a-l îmbina cu trăsăturile stilistice ale clasicismului-romantism brahmsian din anii ’20 și ’30 pot aminti de tragicul preot troian Laocoön, luptându-se cu disperare cu uriașii serpi de mare constrângători.
Totuși, poate inspirat de eforturile mai puțin fanatice ale elevului său Alban Berg, Schoenberg a început mai târziu să relaxeze regulile și să introducă elemente tonale în rândurile sale, iar de atunci se poate spune că fluxul de adevărate capodopere s-a reluat.
Ce au încercat Boulez și confrații săi, în urma unui nou război mondial, a fost să aducă alți parametri muzicali – ritm, dinamică, culoare instrumentală – sub control serialist.
A fost o întreprindere eroică, aproape sigur sortită eșecului. Când a fost întrebat, la Festivalul de la Edinburgh din 1999, de ce publicul a refuzat cu hotărâre să-i iubească pe copiii serialismului, Boulez a răspuns melancolic: „Poate că nu am luat suficient în considerare modul în care muzica este percepută de către ascultător.”
Acest articol a fost publicat pentru prima dată în numărul din septembrie 2015 al BBC Music Magazine
.