Cum a murit Cain?
Nu știm cu siguranță. Biblia nu ne spune. Dar înțelepții din Midrash au avut ceva de spus în această privință. Lucrând cu diverse indicii din textul biblic, ei au pus cap la cap o relatare a modului în care bărbatul care a comis prima crimă și-a găsit propria moarte.
Povestea pe care o spun ei este bizară și obsedantă. La prima vedere, este la limita absurdului. Dar poveștile midrașice nu sunt neapărat menite să fie interpretate la valoarea nominală. Ele folosesc deseori limbajul alegoriei pentru a arăta curenții mai profunzi, care stau la baza unei povești. Cu toată improbabilitatea sa, deci, povestea pe care Midrash o spune despre moartea lui Cain poate fi într-adevăr destul de „veridică”.
Să începem privirea noastră asupra elaborării midrașice cu un ochi spre indiciile biblice pe care se bazează. Din câte îmi dau seama, acestea sunt câteva dintre aspectele care i-au împins pe înțelepți spre viziunea lor asupra modului în care a murit Cain:
O frică inexplicabilă
Tora consemnează că, după ce Cain l-a ucis pe Abel, Domnul i-a impus lui Cain o serie de pedepse. Ca răspuns, Cain s-a adresat lui Dumnezeu și și-a exprimat îngrijorarea că propria sa dispariție nu va întârzia să apară:
Și Cain i-a spus lui Dumnezeu: „Păcatul meu este mai mare decât pot suporta… oricine mă va găsi mă va ucide”. Dumnezeu i-a răspuns: „De aceea… oricine îl va ucide pe Cain va fi răzbunat de șapte ori”, și Dumnezeu a pus un semn pe Cain, astfel încât toți cei care îl vor găsi să nu-l ucidă. (Geneza 4:13-15)
Domnul nu a postat niciun „Cain: Căutat, mort sau viu” prin cartier. Atunci de ce este Cain atât de îngrijorat?
Am putea să ne întrebăm: De ce, mai exact, se simte Cain atât de vulnerabil? Este adevărat că Dumnezeu i-a impus o serie de pedepse, de la agricultură dificilă până la exil, dar El nu a decretat că Cain merită să fie ucis. Domnul nu a postat niciun „Cain: Căutat, mort sau viu” prin cartierul local. Atunci, de ce este Cain atât de îngrijorat? Mai mult, cine sunt mai exact acești alți oameni de care Cain se teme că îl vor ucide? Populația agregată a lumii era destul de mică la acea vreme. În afară de părinții săi și de doamna Cain, nu erau prea mulți alții în jur. De cine, cu adevărat, se teme Cain?
Rashi, bunicul comentatorilor medievali, este deranjat de această întrebare. Răspunsul său, care își are originea în Midrash, este că ucigașii de care se temea Cain nu erau oameni, ci animale. Adică, Cain era îngrijorat că, în urma actului său de crimă, o fiară l-ar putea devora.
Rashi rezolvă problema? Ei bine, poate că el explică cine l-ar putea ucide, dar nu pare să explice de ce. De ce și-ar face Cain dintr-o dată griji că animalele l-ar putea ucide? Dumnezeu nu a poruncit animalelor să răzbune sângele lui Abel. Mai mult, dacă Cain avea mijloacele de a se apăra în mod adecvat împotriva lumii animalelor înainte de a-l ucide pe Abel, se presupune că avea aceleași capacități și după aceea. De ce, dintr-o dată, îi este frică?
Misterul „Răzbunării de șapte ori”
Așadar, frica de moarte a lui Cain este o ciudățenie – dar nu este singura. Un alt lucru ciudat este răspunsul lui Dumnezeu la această teamă, promisiunea lui Cain că oricine îl va ucide va suferi o răzbunare de șapte ori mai mare. Pentru început, de ce ar vrea Dumnezeu să-i promită un astfel de lucru lui Cain? Una este să-l liniștească pe Cain spunându-i că va fi protejat de potențialii ucigași – dar de ce să-i ofere lui Cain, un ucigaș, asigurarea că cel care îl va ucide va fi pedepsit de șapte ori mai aspru decât justifică crima? Dumnezeu nu i-a acordat această curtoazie lui Abel, victima nevinovată a crimei. De ce să o extindă lui Cain, ucigașul lui Abel?
Și mai există și o altă problemă: Ce înseamnă mai exact „răzbunarea de șapte ori”? Se presupune că cel mai rău lucru pe care Dumnezeu l-ar putea face unui ucigaș al lui Cain, ca răzbunare, ar fi să ucidă el însuși acea persoană. Dar asta nu este o răzbunare de șapte ori – este doar o răzbunare obișnuită – o simplă răzbunare de răsplată. Unde se potrivește partea cu „șapte”?
O nouă teorie
Un verset ciudat, ascuns la sfârșitul poveștii lui Cain și Abel, ar putea deține cheia pentru a răspunde la aceste întrebări.
După ce Tora ne vorbește despre pedepsele lui Cain, ea continuă cu o listă lungă de tabele genealogice. Auzim totul despre descendenții lui Cain – cine pe cine a născut și cât timp au trăit. Mulți s-ar putea întreba de ce Biblia a considerat necesar să includă toate aceste informații aparent banale. Dar dacă vă opriți și citiți cu adevărat aceste tabele genealogice, veți descoperi ceva curios: Tora intră în foarte multe detalii despre o anumită familie, o familie care apare chiar la sfârșitul lanțului de descendenți. Ni se spun numele și profesiile fiecărui copil, iar apoi, în mod ciudat, textul citează, textual, o declarație scurtă și criptică făcută de tatăl acestor copii.
În acel discurs, tatăl vorbește despre faptul că a ucis un om. Și vorbește, de asemenea, despre „răzbunarea de șapte ori” a lui Cain, precum și despre răzbunarea care va fi exercitată împotriva lui, acest ucigaș din zilele din urmă. Și, mai mult decât atât, dacă ne obosim să numărăm toți „cine-a născut-cine” între timp, vom descoperi că această mențiune misterioasă despre crimă are loc exact la – nu ați vrea să știți – a șaptea generație îndepărtată de Cain.
Începe să se contureze o posibilitate interesantă. Poate că aceste versete descriu, cumva, înfăptuirea misterioasei răzbunări a lui Cain. Poate că expresia „de șapte ori” nu se referea la severitatea răzbunării (că cineva va fi ucis de șapte ori), ci la momentul în care se produce. Poate că răzbunarea promisă va avea loc după un interval de șapte ori mai mare de generații, și poate că tocmai despre aceasta citim la sfârșitul tabelului genealogic al lui Cain.
O astfel de posibilitate merită, cel puțin, o explorare suplimentară. Așadar, haideți să privim mai îndeaproape aceste evenimente ciudate care au loc la șapte generații distanță de Cain. Ce s-a întâmplat, de fapt, la acea „a șaptea generație” promisă?”
Legătura Lemech
Doar câteva detalii sunt clare. Ni se face cunoștință cu un bărbat pe nume Lemech și ni se spune că are două soții și patru copii – trei băieți și o fată. Le știm numele. Cei trei băieți sunt Yaval, Yuval și Tuval-Kayin, iar fata se numește Na’ama. Yaval devine „tatăl tuturor ciobanilor și al celor care locuiesc în corturi”. Yuval devine „tatăl harpelor și al țambalelor” – adică inventatorul primelor instrumente muzicale. Iar Tuval-Kayin este inventatorul feroneriei, primul care a confecționat arme metalice.
Tora ne spune apoi că într-o zi, Lemech le-a convocat pe cele două soții ale sale și le-a ținut un discurs ciudat:
Ascultați vocea mea; soțiile lui Lemech, ascultați cuvintele mele: Pentru că am omorât un om spre vătămarea mea și un copil spre rana mea. Da, de șapte ori a fost răzbunarea lui Cain; și a lui Lemech, șaptezeci și șapte. (4:23-24)
Declarația lui Lemech este cel puțin greu de descifrat. El vorbește despre faptul că a ucis un om și un copil și se referă, în mod ciudat, la promisiunea răzbunării de șapte ori a strămoșului său. Ce vrea el să spună?
Parabola înțelepților
Înțelepții din Midrash au adunat diferitele piese de puzzle ale acestei povești și au construit o parabolă care încearcă, cred, să dea un sens la toate acestea. Și aici Midrash-ul ne spune cum crede el că a murit Cain. Potrivit Midrash-ului, iată ce s-a întâmplat:
Lemech era un descendent al lui Cain din a șaptea generație. El era orb și pleca la vânătoare cu fiul său, . îl ducea de mână și, când vedea un animal, îl anunța pe tatăl său, . Într-o zi, a strigat la tatăl său: „Văd ceva ca un animal acolo.” Lemech a tras înapoi pe arc și a tras. … Copilul s-a uitat de departe la cadavru… și i-a spus lui Lemech: „Ceea ce am ucis are chipul unui om, dar din frunte îi iese un corn.” Lemech a exclamat atunci cu angoasă: „Vai de mine! Este strămoșul meu, Cain!” și a bătut din palme de durere. Procedând astfel, însă, l-a lovit involuntar pe Tuval-Kayin și l-a ucis și pe el. (Tanchuma la Geneza, 11)
Ce făcea mai exact Cain defilând prin pădure într-un costum de unicorn?
Ce poveste ciudată. Auzim de o vânătoare care a mers prost, cu un Lemech orb care trage săgeți la cheremul fiului său prea nerăbdător, micul Tuval-Kayin. Auzim despre un bătrân Cain care a fost confundat cu un animal, umblând cu un corn ciudat care îi ieșea din cap. Ce anume făcea Cain defilând prin pădure într-un costum de unicorn?
Un lucru pare clar, totuși. Potrivit înțelepților, „omul” pe care Lemech l-a ucis „la rană” nu era nimeni altul decât Cain, iar „copilul” pe care l-a lovit „la rană” era propriul său fiu, Tuval-Kayin. Dacă punem cap la cap două și două, Midrașul pare să spună că atunci când Dumnezeu a vorbit despre „răzbunarea de șapte ori” pentru Cain, El nu vorbea despre pedepsirea ucigașului lui Cain. În schimb, Dumnezeu vorbea despre pedepsirea lui Cain însuși. El promitea că Cain însuși va fi ucis ca răzbunare pentru uciderea lui Abel – dar că acest lucru se va întâmpla numai după un interval de șapte ori mai mare de generații.1
Avântul unicornului
De unde a luat Cain costumul acela de unicorn? De ce avea un corn, dintre toate lucrurile, care îi ieșea din frunte?
Este timpul să revizităm, pentru ultima dată, povestea lui Adam și a Evei în Eden – povestea în care începe prima dată cascada care duce la Cain și Abel.
Am observat cu ceva timp în urmă că narațiunea Cain și Abel este presărată cu legături între ea și povestea lui Adam și a Evei în Grădină. O triadă de consecințe – exilul, dificultatea de a cultiva, ascunderea de Dumnezeu – asaltează omenirea după ce mănâncă din Pom, iar aceleași consecințe reapar, doar că mai intens, după ce Cain îl ucide pe Abel. Tora, așa cum am observat, pare să spună că episodul Cain și Abel este un alt capitol din povestea Pomului Cunoașterii; că actul de crimă al lui Cain a fost fundamental similar cu cel al lui Adam și al Evei care au mâncat din Pom. A fost doar un alt capitol din aceeași saga.
Dacă ar trebui să reducem această saga la o singură propoziție simplă – despre ce am spune că este vorba în aceste două povești legate între ele?
Este vorba, am putea spune, despre ceea ce înseamnă cu adevărat să fii o ființă umană și nu un animal.
În Eden, omenirea a fost abordată de șarpele primordial – un animal care mergea, vorbea și era aparent o ființă inteligentă. Șarpele era foarte aproape de om și, mai devreme, am susținut că provocarea pe care șarpele o propune umanității atinge modul în care ne definim pe noi înșine în raport cu el – adică „ce ne face pe noi oameni și pe el un șarpe”. Șarpele își începe cuvintele cu: Chiar dacă Dumnezeu a spus să nu mănânci din pom, . Poate că Dumnezeu ți-a spus să nu mănânci din pom, dar aceste cuvinte sunt contrazise de dorințele tale. Vrei să mănânci? Dacă da, Dumnezeu îți vorbește prin această dorință. El a pus aceste instincte în tine, iar tu te supui lui Dumnezeu urmându-le.
Animalele urmează voia lui Dumnezeu ascultând de pasiunile lor, de instinctele lor – „vocea lui Dumnezeu din interiorul lor.”
Făcând acest argument, șarpele reprezenta cu fidelitate perspectiva lumii animale. Linia de demarcație dintre om și animal, am argumentat noi, se află în modul în care unul dintre ei percepe că Dumnezeu îi „vorbește”. Vă vorbește Dumnezeu sub formă de porunci sau sub formă de dorință? Animalele, cum ar fi șerpii, urmează voia lui Dumnezeu nu ascultând cuvintele lui Dumnezeu, comenzile Sale verbale, ci ascultând de pasiunile lor, de instinctele lor – „vocea lui Dumnezeu din interiorul lor”. Șarpele, destul de inocent, oferă posibilitatea ca poate omul să adopte aceeași abordare. Vocea dorinței, pentru un animal, domnește întotdeauna suprem.
În actul de a ajunge la fructul interzis, Adam și Eva au cedat la argumentul șarpelui. Înghițind argumentul că, și pentru om, dorința interioară ar putea fi arbitrul final al voinței lui Dumnezeu, omenirea a pierdut un pic din ceea ce era și a devenit un pic mai mult ca șarpele.
În urma acestui eșec, Dumnezeu pedepsește toate părțile implicate. „Pedeapsa” șarpelui, însă, este deosebit de interesantă. I se spune că, de acum înainte, va mânca țărână, se va târî pe burtă și că, de acum înainte, ura și conflictul vor domni în relația dintre urmașii lui și copiii Evei. Numitorul comun în aceste trei pedepse ale șarpelui pare evident: Șarpele va deveni mai evident diferit – o ființă care se târăște în loc să meargă, o ființă care subzistă cu alimente pe care oamenii nu le-ar atinge niciodată; și o ființă a cărei vedere și prezență înregistrează o alarmă și o dușmănie instinctivă în psihicul colectiv al umanității. Șarpele va deveni mai evident animalic, mai clar îndepărtat de tărâmul omului. După ce a eșuat o dată în a se distinge de lumea animală, omenirea nu se va mai confrunta cu o tentație la fel de subtilă și periculoasă.
Dar lupta omului pentru a se defini pe sine în raport cu lumea animală nu s-a încheiat încă. Povestea lui Cain și Abel a fost o nouă bătălie în același război – un război centrat pe modul în care omul este menit să se raporteze la pasiunile, la voința creatoare, care izbucnește în interiorul său. Cain s-a îndrăgostit de abilitatea sa de a crea în parteneriat cu Dumnezeu și a devenit vrăjit de produsele acestei întreprinderi. În cele din urmă, el a sacrificat totul – relația sa cu Dumnezeu și viața propriului său frate – pe acel altar. După cum sugerează versetul, el a folosit, de fapt, sângele lui Abel ca îngrășământ pentru pământ. Viața unui frate devenise o victimă regretabilă, dar acceptabilă, a căutării continue și amețitoare a lui Cain de a aduce viață din pământ. Dorința oarbă își făcuse din nou loc.
În urma acestui eșec de bază, Cain a intuit un adevăr evident: de acum înainte se va teme de lumea fiarelor. Nu pentru că fiarele ar fi interesate să îl răzbune pe Abel. Ci pur și simplu pentru că ar percepe că, de fapt, Cain nu era chiar atât de diferit de ele. Zilele de distanțare confortabilă față de lumea junglei erau acum în spatele lui.
Cain imploră pe Cel Atotputernic să fie protejat de aceste amenințări nou descoperite. Și Domnul îi dă curs cererii, dându-i lui Cain un semn care îl va proteja de cei care îl vor molesta. Ne-am întrebat mai devreme de ce este „corect” ca Cain, un ucigaș, să merite o protecție specială împotriva morții din mâinile altora. Dar acel semn, spune Midrașul, nu era un semn „supranatural” care promitea o pedeapsă cerească pentru oricine i-ar face rău lui Cain, și nici un dispozitiv artificial care să convingă animalele că, până la urmă, Cain era într-adevăr un om de temut. În schimb, semnul, după cum spune Midrash, a fost un simplu corn de animal. După ce a devenit vulnerabil în fața noilor săi compatrioți din lumea junglei, este corect ca lui Cain să i se dea un corn, același mijloc de apărare de care dispune orice altă fiară.
Dintr-o întorsătură sălbatică a ironiei, totuși, în cele din urmă, tocmai cornul dat lui Cain pentru protecție este cel care îl distruge.
Dintr-o întorsătură sălbatică a ironiei, totuși, în cele din urmă, tocmai cornul dat lui Cain pentru protecție este cel care îl distruge. Micul Tuval-Kayin vede cornul lui Cain și presupune imediat că a zărit o fiară. La o examinare mai atentă, însă, băiatul nu este atât de sigur. Corpul siluetei este asemănător cu cel al unui om și nu-și poate da seama dacă ființa pe care a ucis-o este om sau fiară. Nu-și poate da seama, probabil, nu pentru că nu vede bine – asta este problema tatălui său, nu a lui – ci pentru că identitatea prăzii sale este cu adevărat incertă: Cain a trecut în no-man’s land-ul dintre om și animal. Cain, persoana care se temea că va fi ucisă de un animal, este ucisă pentru că o persoană nu și-a putut da seama dacă era, de fapt, om sau animal.
Copilul și vânătorul orb
Povestea pe care o spune Midrash este interesantă nu numai pentru modul în care îl portretizează pe Cain, ci și pentru viziunea pe care o are asupra ucigașului lui Cain. Imaginea lui Tuval Kayin și Lemech, copilul și vânătorul orb, este una memorabilă. Pentru a înțelege pe deplin semnificația ei, vă propun să aruncăm o scurtă privire asupra familiei mai mari, extinse.
Tuval Kayin, copilul fabricant de arme, are doi frați – bărbați cu numele Yuval și Yaval. Dacă recitiți în minte numele acestor trei frați, numele lor ar trebui să vă sune vag familiar. Yuval, Yaval și Tuval Kayin. De ce vă amintesc ei?
Păi, ca să spun adevărul, dacă sunteți obișnuiți să citiți Biblia în limba engleză, s-ar putea să nu vă amintească de prea multe. Dar dacă treceți la ebraică, rezonanța acestor nume este inconfundabilă. Originalul ebraic al cuvântului „Cain” este Kayin – un cuvânt care reapare în apelativul dat urmașului său, Tuval-Kayin. La fel, numele ebraic pentru „Abel” este Hevel sau Haval, care sună suspect de asemănător cu „Yaval”, fratele lui Tuval-Kayin.
Asemănarea merge și dincolo de nume. Așa cum ni se spun profesiile lui Cain și Abel, tot așa ni se spun și profesiile lui Tuval-Kayin și Yaval. Și nu ai vrea să știi – profesiile adoptate de acești descendenți din a șaptea generație au o asemănare stranie cu artele practicate de strămoșii lor. Cain/Kayin a fost primul ucigaș al lumii – iar Tuval-Kayin, urmașul său omonim, face arme. Abel/Haval este primul păstor din istorie, iar urmașul său omonim din a șaptea generație, Yaval, este „tatăl” păstorilor ambulanți.
Aceste conexiuni nu au trecut neobservate de înțelepții din Midrash. Rabinii au comentat despre Tuval-Kayin, de exemplu, că numele său semnifică faptul că „a desăvârșit artele lui Kayin”. Cain a ucis fără a beneficia de unelte; Tuval-Kayin apare și, prin forjarea armelor, dă un impuls tehnologic artei de a ucide. Se poate spune că Yaval, moștenitorul celei de-a șaptea generații a lui Haval/Abel, face același lucru: El „perfecționează” arta lui Abel. Abel, strămoșul, își păștea turmele, dar Yaval a împins limitele mai departe. După cum spune Rashi, el – „tatăl păstorilor” – și-a mutat în mod constant corturile, transportând turmele de la o pășune la alta, pentru a asigura o rezervă practic nesfârșită de pășuni. (2)
Aceste „mari salturi înainte” au loc toate în a șaptea generație de la Cain și Abel. Șapte, în Tora, este un număr încărcat de semnificații simbolice. Adesea semnifică finalizarea – aducerea unui proces la punctul său culminant. Dumnezeu a terminat Creația în „șapte” zile, aducând Universul la starea sa finală de existență. După patruzeci și nouă de ani – de șapte ori șapte – sărbătorim Yovel, anul jubiliar, în care „libertatea este proclamată în toată țara”. Totul atinge o nouă homeostază, totul atinge un nou echilibru: Datoriile sunt iertate și sclavii sunt eliberați din robie. Tot aici, la capătul a șapte generații, liniile lui Cain și Abel își ating „perfecțiunea”, fructificarea finală.
În cazul lui Cain, acest destin poartă nuanțe amenințătoare. Descendentul său din a șaptea generație, Tuval-Kayin, metalurgistul, duce arta de a ucide la niveluri noi și mai puternice – niveluri care ar fi fost de neimaginat pentru Cain însuși, strămoșul a toate acestea. Dar așa stau lucrurile. Nu avem întotdeauna control asupra forțelor pe care le punem în mișcare.
Cain este neputincios în a stăvili forțele letale pe care a început să le dezlănțuie – forțe care culminează în persoana lui Tuval Kayin. Dar, în mod ironic, Tuval Kayin și Lemech – noii ucigași – sunt, în felul lor, la fel de neputincioși și ei…
Imaginea unui copil fabricant de arme care își conduce tatăl orb în expediții de vânătoare este comică, dar înfiorătoare.
Când te gândești la asta, parteneriatul dintre Tuval-Kayin și Lemech trebuie să fie cel mai nebunesc duo de vânători pe care ți-l poți imagina. Tuval-Kayin zărește un leopard la o sută de pași și îi strigă tatălui său coordonatele. Lemech, care nu vede absolut nimic, se rotește la șaizeci de grade spre stânga, ia o clipă pentru a calcula distanța și traiectoria, apoi dă drumul la săgeți. Imaginea unui copil fabricant de arme care își conduce tatăl orb în expediții de vânătoare este comică, dar înfricoșătoare. Nici tatăl, nici copilul nu dețin controlul. Niciunul dintre ei nu este conștient de puterea impresionantă pe care o exercită în mod iresponsabil. Amândoi sunt motoare puternice – dar nimic important nu îi ghidează pe niciunul dintre ei.
Trei orbi
Un studiu rapid al orbilor din Biblie scoate la iveală un model interesant. Lemech, conform înțelepților, era orb. Isaac, spre sfârșitul vieții sale, suferea de slăbirea vederii. La fel și Eli, marele preot menționat la începutul cărții I Samuel. Sesizând un punct comun aici, înțelepții din Midrash au comentat:
Cineva care crește un fiu rău sau pregătește un discipol rău, este destinat să-și piardă în cele din urmă vederea…
Înțelepții nu sunt doctori, iar observația pe care o fac, se poate spune, nu este de natură medicală, ci spirituală. De ce un tată care crește copii răi ar deveni în cele din urmă orb? Poate că înțelepții nu se referă la incapacitatea fizică de a vedea, ci la o orbire emoțională – o nedorință profundă de a vedea. Isaac nu se poate hotărî să se confrunte cu adevărata natură a lui Esau, iar Eli nu poate suporta să se confrunte cu păcatele pe care le comit fiii săi. Acești tați, altfel prevăzători, sunt orbi la ceea ce este evident pentru toți ceilalți din jurul lor. Când realitatea este prea crudă pentru a fi văzută, cei mai buni dintre noi se pot face cu ușurință orbi la oroarea ei.
În viziunea Midrash-ului, Lemech – ca și Isaac și Eli – este orb. Nu este atât de mult faptul că fiul său este rău – la urma urmei, Tuval-Kayin nu este decât un copil – dar pericolele meseriei sale sunt complet pierdute pentru tatăl uituc. Există un copil care fabrică puști cu țeavă de vânătoare și, în loc să-l rețină, Lemech îl invită pe micul Tuval la partide de vânătoare. Lemech poate raționaliza cu ușurință artele mortale ale fiului său – la urma urmei, nu armele omoară oameni, ci oamenii omoară oameni – și dacă tot ce face copilul meu este să facă săbiile pe care le folosesc alții… ei bine, ăsta este un trai bun și curat, nu-i așa? Mandatul părinților este de a-și îndruma copiii, dar în acest caz, micuțul Tuval-Kayin este liderul, ghidând – cu o inexactitate devastatoare – săgețile tatălui său orb.
A șaptea generație este apogeul – iar generațiile lui Cain scapă încet de sub control. Tuval-Kayin este cu adevărat, „Cain Perfecționat”. Cain nu a reușit să stăpânească pasiunile furioase care îi asaltează sufletul, iar Lemech nu a reușit să stăpânească puterea furibundă a mașinilor de ucis ale tânărului său fiu. La șapte generații de la Cain, nimic nu s-a schimbat; doar că miza a devenit mai mare. Moștenirea fructului interzis este vie și sănătoasă. Omenirea devine din ce în ce mai mult ca un șarpe, pe măsură ce puterea brută, lăsată în voia sorții, își copleșește în mod constant purtătorul.
Al doilea Lemech și soția lui Noe
Fiii lui Lemech sunt ultimii descendenți ai lui Cain pe care lumea îi va cunoaște vreodată. Marele potop – distrugerea finală a umanității – este chiar după colț. O licărire de speranță, totuși, face semn omenirii.
După ce Tora termină de povestit despre cele șapte generații de urmași ai lui Cain – de fapt, imediat după ce Lemech a pronunțat dezastruoasa „răzbunare de șaptezeci și șapte de ori” – Tora ne spune ceva fascinant. Auzim de un al doilea lanț de generații, care începe cu nașterea unui copil numit Shet (vezi Geneza 4:25). Shet a fost un al treilea fiu născut de Eva, un fiu născut după ce Cain l-a ucis pe Abel, iar textul ne spune că Shet, în mintea Evei, constituia un fel de înlocuitor pentru fiul ei ucis, Abel (vezi 4:25). Interesant este faptul că lista descendenților lui Shet este introdusă cu cuvintele: „Nu, nu, nu: Acestea sunt generațiile lui Adam – ca și cum ar vrea să spună, cumva, că acestea sunt adevăratele generații ale lui Adam. Și ele chiar sunt. La urma urmei, Abel a fost ucis și nu a avut copii. Copiii lui Cain sunt nimiciți după șapte generații în marele potop. În realitate, doar acest ultim copil, Shet, este cel care permite ca generațiile lui Adam să continue în perpetuitate. Căci, după cum ne spun versetele mai departe, Noe – rămășița salvatoare a umanității – este un descendent al lui Shet.
În mod ciudat, pe măsură ce începi să le parcurgi, descendenții lui Shet seamănă foarte mult cu descendenții lui Cain. De exemplu, Cain are un descendent numit Metushael, iar Shet are un descendent numit Metushelech. Cain are un copil pe nume Chanoch, iar Shet are un descendent cu același nume. În mod curios, urmașul imediat al lui Shet este un copil numit „Enosh”, un cuvânt care a ajuns să însemne „om”, iar copilul lui Enosh este Keinan – un cuvânt care pare a fi o variantă a lui Kayin/Cain. Este ca și cum linia de moștenitori a lui Shet conține o oglindă a lui Adam însuși, și o oglindă a fiului lui Adam, Cain.
Ei bine, nu poate fi o surpriză prea mare faptul că, la șapte generații după Enosh, acest al doilea Adam – suntem întâmpinați cu nașterea unui copil numit… ați ghicit, Lemech. (3) În cazul în care nu ați înțeles, acest al doilea Lemech se întâmplă să trăiască până la o vârstă înaintată de… șapte sute șaptezeci și șapte de ani. Așadar, când totul este spus și făcut, la șapte generații, fiecare linie – linia lui Adam I și Adam II – ajunge la apogeu. Dar, în timp ce primul Lemech îl naște pe Tuval Kayin, un fiu care devine partener în distrugerea vieții, al doilea Lemech dă naștere unui fiu care va permite perpetuarea vieții. Copilul lui Lemech al II-lea este un bărbat pe nume Noe.
În timp ce cei trei fii ai lui Lemech I mor într-un potop, copilul lui Lemech al II-lea construiește o arcă. Și totuși, în timp ce copiii lui Lemech I pier în acel potop, moștenirea lui Lemech I nu este ștearsă în întregime. Unul dintre copiii săi, potrivit înțelepților, supraviețuiește. Conform Midrash-ului, Na’amah – sora lui Tuval-Kayin – devine soția lui Noe.
Deci o fiică a lui Lemech I supraviețuiește căsătorindu-se cu fiul lui Lemech II. În această uniune, umanitatea închide cercul. Linia condamnată a lui Cain se contopește cu o scânteie de viață de la Shet — omul care, potrivit Evei, a fost un înlocuitor pentru Abel. În cele din urmă, moștenirile lui Cain și ale „înlocuitorului Abel” s-au unit, în timp ce un tată dintr-o linie și o mamă din cealaltă se unesc pentru a-l crea pe Noe.
Când privim înapoi la Cain și la moștenirea sa, este ușor să nu-l luăm în considerare; să simțim că omenirii îi este mai bine fără să aibă de-a face cu răutatea pe care o manifestă. Dar, în mod evident, Abel – sau înlocuitorul său – nu este o fundație suficientă pe care să se construiască o Lume Nouă. Cain, cu tot pericolul pe care îl aduce la masă, este un partener necesar. Cumva, omenirea are nevoie de energiile atât ale lui Cain, cât și ale lui Abel – pământul, cuplat cu neantul; posesiunea, legată împreună cu respirația – pentru a merge mai departe, pentru a se construi în perpetuitate. Și așa se face că – în personalitatea lui Noe și a lui Naama – sub acoperișul salvator al unei arce, o umanitate fragmentată capătă în sfârșit o aparență de unitate, chiar în momentul în care norii de furtună ai apocalipsei se adună la orizont.
(1) În ebraică, „metavel”, sau „cel care desăvârșește”, este forma verbală a cuvântului „Tuval.”
(2)Fratele mijlociu, Yuval, se pare că nu are un analog în saga lui Cain și Abel, în care existau doar doi frați. Am putea specula, totuși, că numele său – Yuval – pare a fi o încrucișare între Tuval-Kayin și Yaval. Într-adevăr, meșteșugul său – fabricarea de instrumente muzicale, ar putea fi văzut ca o încrucișare între profesia pastorală de păstor și inovațiile tehnologice ale metalurgiei și ale fabricării de unelte practice.
(3)Dezvoltând acest punct, Rashi remarcă o ciudățenie gramaticală în versetul în cauză și sugerează că fraza „oricine îl ucide pe Cain / de șapte ori va fi răzbunat” ar trebui de fapt citită ca două afirmații complet separate, una referindu-se la răzbunarea lui Cain – cealaltă, la răzbunarea lui Abel. Mai întâi, Dumnezeu afirmă „oricine îl va ucide pe Cain…”, iar restul gândului este lăsat nespus, implicând o amenințare tacită: „Oricine îl va ucide pe Cain… ei bine, nici măcar nu vom vorbi despre ce se va întâmpla cu el”. În ceea ce privește restul frazei, „de șapte ori va fi răzbunat”, Rashi sugerează că aceasta se referă la modul în care va fi răzbunat ucigașul lui Abel. Adică, versetul ne spune că, în cele din urmă, Cain va trebui să plătească cu viața pentru uciderea lui Abel – dar că el are o perioadă de grație de șapte generații înainte ca răzbunarea să-și facă lucrarea urâtă.
.