Abstract
Teoria democratică a procedat în mod istoric pornind de la ipoteza că locația adecvată – și poate exclusivă – a autorității politice este statul suveran care revendică autoritatea politică exclusivă asupra unui teritoriu și a unei populații definite. Un demos bine definit poate, prin urmare, să însoțească statul suveran, cu o pretenție de control popular asupra deciziilor politice care este destul de simplă – cel puțin în teorie, dacă rareori în practică. Idealul democratic al egalității politice poate fi apoi definit în termeni de capacitate egală a tuturor cetățenilor din demos de a exercita controlul asupra deciziilor politice. În plus, în practică, democrația statală este aproape întotdeauna o democrație liberală. Iar teoreticienii democrației liberale pot specifica o serie de drepturi – libertatea de gândire, de exprimare, de asociere și de întrunire, mai controversat drepturile de proprietate privată și de subzistență – necesare pentru ca un astfel de sistem să funcționeze.2 Autoritatea publică astfel construită constituie un pachet relativ îngrijit. Cei care sunt legați de o astfel de imagine întâmpină cu groază orice abatere. Astfel, de exemplu, Lowi (1999) condamnă guvernanța cooperatistă de mediu aplaudată de Sabel et al. (1999) ca fiind o abdicare a autorității publice care permite părților interesate să genereze rezultate care le convin – dar în detrimentul unui interes public definit în mod corespunzător la cele mai înalte niveluri ale administrației publice.