Rezonanță, în fizică, răspuns selectiv relativ mare al unui obiect sau al unui sistem care vibrează în pas sau în fază, cu o forță oscilatorie aplicată din exterior. Rezonanța a fost investigată pentru prima dată în sistemele acustice, cum ar fi instrumentele muzicale și vocea umană. Un exemplu de rezonanță acustică este vibrația indusă într-o coardă de vioară sau de pian de o anumită înălțime atunci când o notă muzicală de aceeași înălțime este cântată sau interpretată în apropiere.
Conceptul de rezonanță a fost extins prin analogie la anumite fenomene mecanice și electrice. Se știe că rezonanța mecanică, cum ar fi cea produsă în poduri de vânt sau de soldații în marș, s-a acumulat până la proporții suficient de mari pentru a fi distructivă, ca în cazul distrugerii podului Tacoma Narrows (q.v.) în 1940. Navele spațiale, aeronavele și vehiculele de suprafață trebuie proiectate astfel încât vibrațiile provocate de motoarele lor sau de mișcarea lor prin aer să fie menținute la un minim sigur.
Rezonanța în sistemele electrice este de o natură oarecum diferită. Apariția sa în circuitele sensibile la frecvență (curent alternativ) face posibil ca dispozitivele de comunicație echipate cu astfel de circuite să accepte semnale de anumite frecvențe și să le respingă pe altele. Într-un receptor de televiziune, de exemplu, rezonanța apare atunci când frecvența unuia dintre semnalele primite care ajung în circuit este apropiată de frecvența naturală a circuitului, care atunci răspunde prin absorbția energiei maxime din semnal pe măsură ce curentul din interiorul circuitului urcă și coboară în pas cu curentul foarte slab din antenă.
O formă de rezonanță oarecum analogă cu un anumit tip de rezonanță mecanică a fost detectată la scară nucleară. Acest fenomen, numit rezonanță magnetică, apare atunci când atomii sau nucleele lor răspund la aplicarea diferitelor câmpuri magnetice prin emiterea sau absorbția de radiații electromagnetice de frecvențe radio și de microunde. Vezi și rezonanță magnetică.