Citește toate articolele lunii
Cronologic prins între cel de-al Doilea Război Mondial (1939-1945) și Războiul din Algeria (1954-1962), Războiul francez din Vietnam (1945-1954, cunoscut și sub numele de Primul Război din Vietnam sau Războiul din Indochina) este unul dintre cele mai necunoscute conflicte ale secolului XX. Unul dintre principalele motive pentru această uitare este faptul că bătăliile au fost purtate doar de o forță a armatei franceze numită „le Corps Expéditionnaire Français d’Extrême-Orient” (CEFEO), și nu de contingent (spre deosebire de războiul algerian sau cel american din Vietnam). Războiul algerian și recruții săi au implicat direct toate familiile franceze, spre deosebire de Războiul din Indochina și armata sa profesionistă, pierdută departe de patrie. Un alt motiv este teritoriul vizat de conflict, deoarece, în aceeași peninsulă, doar câțiva ani mai târziu (oficial), a avut loc cel de-al doilea război din Vietnam (cunoscut și sub numele de Războiul american din Vietnam), cu o altă forță de lovire mediatică (începutul difuzării televiziunilor) și în numele reprimării și nu mai mult al imperialismului european. Toată lumea a văzut imagini din acest al Doilea Război din Vietnam, fiecare familie franceză știe despre Războiul din Algeria, în timp ce istoria Războiului din Indochina (ca și cea a Războiului din Coreea, 1950-1953) este „strivită” și uitată sub straturile de amintiri ale acestor alte conflicte.
Care dintre aceste două conflicte (Războiul din Algeria și Războiul din Vietnam) a contribuit la împingerea Războiului din Indochina la limitele conștiinței istorice naționale. Cu titlu de comparație, Benjamin Stora, Guy Hennebelle și Mouny Berrah, în La Guerre d’Algérie à l’écran (1997), au estimat că fondul francez privind Războiul din Algeria cuprinde peste 50 de filme de război, în timp ce fondul american privind Războiul din Vietnam a fost estimat la peste 500 de filme de război în 2000 de Linda Dittmar și Gene Michaud (From Hanoi to Hollywood). În comparație, Războiul din Indochina în filmele franceze are, în 2019, un corpus total de doar 10 filme de război, inclusiv 5 filme ale veteranilor Pierre Schoendoerffer (La 317e Section în 1965, Diên Biên Phu în 1992) și Claude Bernard-Aubert (Patrouille sans espoir în 1957, Le Facteur s’en va-t-en guerre în 1966 și Charlie Bravo în 1980).
Cu toate acestea, Războiul din Indochina nu este însă absent de pe ecrane. Din 1945 încoace, aproximativ 50 de filme l-au menționat în mod clar în narațiunile lor, chiar dacă aceste evocări pot avea loc într-un mod mai mult sau mai puțin furtiv. Dacă aluziile sunt așadar constante de mai bine de o jumătate de secol, subiectul rămâne la fel de marginal ca majoritatea personajelor care îl întruchipează. Războiul din Indochina pare să simbolizeze o eternă întoarcere a proscrisului, niciodată total absent, niciodată cu adevărat prezent. Una dintre cele mai recente figuri ale acestei reprezentări la limită este personajul ofițerului infirm interpretat de Louis Garrel în Mal de pierres de Nicole Garcia (2016): un om evanescent, traumatizat, care dispare constant și care stârnește fantezia prin misterul său, iar o poveste în curând bântuită doar de fantoma sa. Începând cu anii 1950, există o persistență a martiriului romantic purtat de figuri paria în aceste reprezentări ale războiului din Indochina în cinematografia franceză.
Una dintre primele concepții greșite comune despre reprezentările cinematografice ale Războiului din Indochina este aceea că Pierre Schoendoerffer, un cineast veteran și romancier care și-a adaptat el însuși cea mai mare parte a operei sale literare, este singurul care a scris și a filmat imagini despre acest război.
Schoendoerffer s-a înrolat în armată în 1952 pentru a servi în Indochina ca operator militar. A fost trimis la Dien Bien Phu pentru a filma bătălia. Luat prizonier în momentul încetării focului, la 7 mai 1954 (această scenă precisă se află în finalul filmului Diên Biên Phu în care Ludovic Schoendoerffer a jucat rolul tatălui său), el a fost unul dintre supraviețuitorii lagărelor vietminh și a păstrat, după spusele sale, sentimentul de a fi un „datornic”. Și-a asumat apoi să transmită cuvintele camarazilor săi morți în luptă și le-a exprimat în filmele sale prin recurența figurii unui dispărut căruia o rudă îi aduce un omagiu parcurgând un labirint de mărturii (acesta a fost principiul narativ din Le Crabe-Tambour din 1976, dar și din L’Honneur d’un capitaine din 1982 sau din Là-haut, un roi au-dessus des nuages din 2004).
Cu toate acestea, Pierre Schoendoerffer nu este nici singurul și nici primul cineast veteran care și-a exorcizat experiența războiului din Indochina prin intermediul filmelor.
Cu zece ani înainte de La 317e Section (1965), în 1957, Claude Bernard-Aubert, fost membru al Serviciului de Presă Informativă fondat de generalul de Lattre, înrolat la vârsta de 18 ani (1948-1954) în Indochina, a filmat Patrouille sans espoir cu ajutorul armatei franceze. În 1956, ultimele trupe franceze au părăsit definitiv Vietnamul de Sud. Armata i-a permis atunci tânărului regizor să-i folosească pe soldații aflați încă la fața locului ca figuranți și să dispună de tot echipamentul militar necesar pentru scenele de luptă. Din păcate, la momentul lansării filmului, câteva luni mai târziu, situația s-a schimbat. Franța era împotmolită în Algeria, iar a arăta spectatorilor un post indochinez îndepărtat, lăsat de izbeliște și ai cărui luptători erau abandonați în voia sorții, era prea riscant pentru ordinea publică. Reprezentanții principalelor ministere, inclusiv ai Ministerului Apărării, în cadrul Comisiei de control a Centrului Național al Cinematografiei (CNC), au interzis filmul cu condiția ca regizorul să fie de acord să-i schimbe titlul (Patrouille sans espoir devine Patrouille de choc) și să înlocuiască finalul tragic și irevocabil al poveștii originale cu un final fericit. Forțat să își mutileze filmul pentru ca acesta să poată fi în sfârșit lansat, Claude Bernard-Aubert a extras din filmările făcute la Eliberare câteva cadre liniștitoare cu tancuri care sosesc la timp pentru a-i salva pe bravii luptători.
Un al doilea loc comun al reprezentărilor Războiului din Indochina în filmele franceze este tocmai faptul că subiectul ar trebui să fie cenzurat de către Comisia de control a CNC… și totuși, nu este cazul. Cazul Patrouille sans espoir este unul dintre cele mai importante două cazuri de cenzură a subiectului, al doilea fiind filmul lui Paul Carpita, Le Rendez-vous des quais, lansat în 1955 înainte de a fi confiscat și de a dispărea timp de aproape 30 de ani pentru a fi redescoperit la sfârșitul anilor 1980. Filmat la Marsilia între 1950 și 1953 (în special în timpul grevelor portuarilor împotriva războiului din Indochina) de către un profesor comunist, acest film a fost realizat în condiții paralele, chiar clandestine, inspirate de cele ale formatelor scurte militante practicate de Carpita în calitate de membru al Partidului Comunist Francez (PCF). Filmul a fost înregistrat oficial la CNC sub un titlu fals și cu un rezumat foarte diluat, care nu menționa contextul Războiului din Indochina, pentru a evita să atragă atenția cenzurii. Rezumatul menționa doar o poveste de dragoste între un muncitor portuar și o muncitoare, pe fondul crizei sociale și al lipsei de locuințe. În realitate, Carpita a profitat de autorizațiile de filmare emise pentru așa-zisele activități educative în port, împreună cu elevii săi, pentru a filma sicriele descărcate de pe navele militare și tunurile care se îmbarcă acolo într-o norie nesfârșită. Aceste imagini erau bineînțeles interzise, iar toate strategiile de diversiune puse în aplicare au eșuat; în timp ce filmul începuse să fie difuzat fără viză de expoziție în unele asociații din Marsilia, copiile au fost confiscate și au ieșit abia aproape 30 de ani mai târziu din Arhivele Franceze de Film (AFF).
În afară de aceste două cazuri majore de cenzură, Războiul din Indochina nu a fost interzis pe ecrane printr-o politică de stat meticuloasă. Mai degrabă, ar fi vorba de un caz de autocenzură. Până în 1962, producătorii erau conștienți de faptul că filmele care tratează Războiul din Indochina, și, prin urmare, dezastrul și înfrângerea, puteau fi tăiate sau interzise deoarece „evenimentele din Algeria” se desfășurau de cealaltă parte a Mediteranei și că nu ar fi fost acceptabil să se aducă atingere moralului familiilor rămase în Franța continentală. Prin urmare, au preferat să amâne filmările și/sau data de lansare a unor astfel de proiecte. Din nefericire pentru ei, după Acordurile de la Evian, filmele despre Războiul din Algeria au proliferat și, odată cu ele, cortegiul lor de personaje de tineri smulși din viețile lor pentru a se alătura contingentului. Prin comparație, ficțiunile despre Războiul din Indochina nu puteau să apară decât foarte îndepărtate, cu peninsula lor de la capătul lumii și cu soldații lor de carieră cu idealuri cavalerești puse în slujba unei ideologii coloniale de altădată. Prin urmare, nu era nevoie să fie cenzurate, publicul fiind responsabil pentru a le menține doar pe un loc rezidual în clasamentele anuale.
Cu toate acestea, un ultim loc comun ar fi să credem că toate filmele franceze care tratează Războiul din Indochina în cinematografie nu au fost văzute decât de un public restrâns și că subiectul a dispărut acum de pe ecrane. Oricât de improbabil ar părea, personajele cele mai marcante ale veteranilor din Indochina sunt cu siguranță personaje comice: scena vitriolului din Les Tontons flingueurs (Georges Lautner, 1963) nu este tocmai un moment de schimburi între veterani care își amintesc unele momente-cheie din trecutul lor în Indochina? Nu cumva personajele de ratați interpretate de Bourvil și Jean-Paul Belmondo în Le Cerveau de Gérard Oury (1969) nu s-au întâlnit în Plaine des Jarres? Nu cumva Spaggiari, interpretat de Jean-Paul Rouve în Sans arme, ni haine, ni violence (2008), nu a făcut un punct de onoare aproape folcloric pentru a-și aminti trecutul din Indochina? Despre toate aceste personaje, nu putem spune dacă sunt marginalizate pentru că s-au întors din Indochina sau dacă au plecat în Indochina pentru că erau deja deviante. Dar aceeași observație este valabilă pentru toți: sunt ridicoli și întruchipează în mod fundamental personalități de ratați și/sau de tocilari, ca și cum ar fi necesar să neutralizăm înfrângerea prin râs și să dezamorsăm pericolul latent al fostului veteran din Indochina revenit în societatea civilă prin spectacolul incapacității sale de a face cu adevărat rău.
Delphine Robic-Diaz
MCF Etudes cinématographiques et audiovisuelles
Université de Tours
delphine.robicdiaz{at}univ-tours.fr
Bibliografie :
DITTMAR Linda și MICHAUD Gene (eds), From Hanoi to Hollywood. The Vietnam War in American Films, Rutgers University Press, 2000, 388 p.
EADES Caroline, Le Cinéma post-colonial français, Cerf-Corlet, 2006, 426 p.
ROBIC-DIAZ Delphine, La Guerre d’Indochine dans le cinéma français. Image(s) d’un trou de mémoire, Presses Universitaires de Rennes, 2015, 358 p.
SHOHAT Ella și STAM Robert (eds), Unthinking Eurocentrism. Multiculturalisme and the Media, Routledge, 1994, 406 p.
.