Deși este rareori lăudat, Digital Shades Vol. 1 din 2007 este o piatră de Rosetta pentru cele două albume clasice M83 care au urmat: Saturdays=Youth și Hurry Up, We’re Dreaming. Dragostea lui Anthony Gonzalez pentru muzica ambientală și shoegaze se regăsește în această colecție senină de peisaje sonore minimale, precum valurile digitale care se spală pe un țărm pixelat. Fluxul și refluxul emoțional din Vol. 1 a fost mai răbdător decât orice altceva pe care muzicianul francez îl încercase până atunci, iar aceste experimente aveau să influențeze imnuri precum „We Own the Sky” și „Midnight City” în deceniul următor. Doisprezece ani, trei LP-uri și trei albume de coloană sonoră mai târziu, M83 revine la seria Digital Shades cu DSVII, o continuare demnă de urmat care demonstrează creșterea lui Gonzalez ca și compozitor în ultimul deceniu.
În timp ce o mare parte din Vol. 1 s-a concentrat pe umflături de pad-uri mohorâte și pe baleiaje de filtre, DSVII este ornamentat și orientat spre un concept liber. Lista de piese sugerează că ar putea fi coloana sonoră a unui joc video de înaltă fantezie, în care M83 calcă pe urmele unor nume mari precum Yasunori Mitsuda și Koji Kondo. Când a anunțat pentru prima dată albumul, Gonzalez a recunoscut că reluarea jocurilor vechi din copilărie a fost o sursă majoră de inspirație pentru acest disc. „Există ceva atât de naiv și emoționant în ele”, a spus el despre jocuri. „Sunt simple și imperfecte.”
Ca și cele mai bune partituri de film, muzica excelentă pentru jocuri video refuză să fie relegată în fundal. În schimb, aceasta aspiră să fie inextricabilă din experiență. Deoarece Gonzalez nu este legat de restricțiile unui joc propriu-zis, el este liber să proiecteze universul DSVII așa cum crede de cuviință, iar natura eclectică a albumului reflectă acest lucru. Titlurile cântecelor pot face aluzie la un univers mai mare – există referințe vagi la colonii și temple – dar natura lor deschisă permite ascultătorilor să completeze orice narațiune doresc.
M83 au fost mult timp sinonimi cu nostalgia îmbibată de neon și cu un sunet îndatorat anilor 1980, dar DSVII se simte cel mai captivant atunci când Gonzalez se întoarce și mai mult în urmă, la anii 1970, la anii serioși. Chitarele acustice se întâlnesc cu arpegii proggy, dezvoltând manualul dramatic stabilit de capodopera retro-fetișistă Random Access Memories a celor de la Daft Punk: Fă ceea ce te pricepi să faci, dar cântă totul folosind unelte analogice, astfel încât să pară real.
Există meditații impresionante, pline de compasiune („Goodbye Captain Lee” sună ca o actualizare științifico-fantastică a iconicului „Merry Christmas, Mr. Lawrence” al lui Ryuichi Sakamoto) și chiar ambient în genul lui Vol. 1 („Mirage”), dar unele momente se simt exagerate prin comparație. Tobele gratuite amenință să răstoarne un echilibru deja delicat al schimbărilor exagerate de acorduri pe „Feelings” și pe ultima piesă a albumului, „Temple of Sorrow”. Solo-urile de flaut și balada în stil Randy Newman de pe „A Word of Wisdom” ar putea evoca un personaj care se rătăcește în casa unui umil negustor din sat care îi poate oferi acel obiect de căutare evaziv. Și indiferent dacă aveți sau nu jocuri de rol în minte, vă puteți întreba ce naiba caută un acordeon pe un disc M83.
Digital Shades a început ca o piață de desfacere pentru piesele B-sides și muzica ambientală care nu se încadrau în rigorile albumelor de studio propriu-zise ale lui M83. Cu DSVII, seria evoluează într-un spațiu pentru tinkering, în care Gonzalez poate îmbrățișa diferite influențe. Neavând de îndeplinit nici viziunea altcuiva, nici o declarație coerentă a unui album, el revine la maximalism, îmbinând cele două identități muzicale ale sale – showman de synth-pop, compozitor serios pentru alte medii – pentru a deveni regizorul propriilor sale vise electronice.
Cumpărați: Rough Trade
(Pitchfork poate câștiga un comision din achizițiile făcute prin intermediul link-urilor afiliate de pe site-ul nostru.)