Când lumea a răsunat de vestea că a fost descoperită Sfânta Cruce și toată lumea cerea detalii, în funcție de lucrarea fiecărei minți în parte, au apărut, printre altele, aceste întrebări:
Din ce lemn a fost făcută?
Unde a crescut?
În ce localitate a înmugurit acea plantă care, odată ajunsă la maturitate, avea să devină instrumentul de tortură și crudul pat de moarte al Fiului lui Dumnezeu, al Fiului Omului, și mijlocul de mântuire a lumii?
Arborele blestemat!
Arborele binecuvântat!
Nu numai că s-au pus aceste întrebări, dar s-a răspuns la fiecare dintre ele! Multe au fost tradițiile care au apărut în acest scop, la care nu s-a gândit niciodată înainte de marea descoperire de la Sfânta Elena.
Seth ia o creangă din Pomul Cunoașterii
Legenda larg răspândită a originii lemnului care se găsește parțial relatată în Evanghelia apocrifă a lui Nicodim (nu mai târziu de secolul al III-lea) și în Legenda de Aur este în acest sens: când Adam s-a îmbolnăvit, l-a trimis pe fiul său Seth la porțile Grădinii Edenului pentru a-l ruga pe Dumnezeu să-i dea câteva picături din uleiul milei distilat din Pomul Vieții cu care să-și ungă capul. Seth a găsit cu ușurință drumul spre poartă, deoarece nu mai crescuse iarbă peste urmele pașilor lui Adam și ale Evei de la alungarea lor. În timp ce Seth se ruga la poartă, Sfântul Mihail i-a apărut, spunându-i: „Sunt trimis la tine de către Domnul; am fost desemnat să prezidez asupra trupurilor umane. Îți spun, Seth, să nu te rogi lui Dumnezeu cu lacrimi și să nu-L implori pentru uleiul milei cu care să-l ungi pe tatăl tău Adam pentru durerea de cap, pentru că nu-l vei putea obține în nici un fel până în ziua și în vremurile de pe urmă, adică până când nu vor trece cinci mii cinci sute de ani.”
Michael i-a dat, totuși, o ramură din acest copac, pe care, la moartea lui Adam, Seth a plantat-o pe mormântul său. În anii următori, copacul a înflorit și a ajuns la o vârstă mare. Când Balkis, regina Abisiniei, a venit la Solomon, ea s-a închinat la acest copac, „pentru că, spunea ea, pe el va fi spânzurat Mântuitorul lumii și că din acel moment va înceta împărăția evreilor”. Auzind aceasta, Solomon a poruncit ca pomul să fie tăiat și îngropat într-un anumit loc din Ierusalim, unde a fost săpat bazinul din Betzatha, iar îngerul păzitor al pomului misterios tulbura apele bazinului în anumite anotimpuri, iar cei care se cufundau prima dată în el se vindecau de bolile lor (vezi Ioan 5, 1-9).
Cum se apropia momentul Patimilor Mântuitorului, lemnul a plutit la suprafața bălții și din acel lemn a fost făcută partea dreaptă a Crucii. Traversa a fost făcută din chiparos, bucata pe care se odihnesc picioarele a fost din palmier, iar inscripția a fost scrisă pe o bucată de măslin.
Plantarea semințelor pentru lemnul Crucii
O altă formă comună a aceleiași legende îl face pe arhanghelul Mihail, care i-a refuzat lui Seth uleiul milei, să-i dea lui Seth trei semințe din Pomul Cunoașterii pentru a fi așezate sub limba lui Adam atunci când acesta va fi îngropat, promițându-i că din acele semințe va crește un copac care va da roade prin care Adam va fi salvat și va trăi din nou. Din cele trei semințe a răsărit o trinitate de arbori din trei păduri separate, cedru, chiparos și pin, deși uniți într-un singur trunchi. Din acest copac Moise și-a tăiat toiagul. Acesta a fost transplantat de David pe marginile unei bălți din apropierea Ierusalimului și sub ramurile lui și-a compus psalmii.
Solomon l-a tăiat pentru a forma o coloană în Templul său, dar fiind prea scurt, a fost respins și aruncat peste un pârâu pentru a servi ca pod. Regina din Saba, când l-a vizitat pe Solomon, a refuzat să treacă peste acel copac, declarând că într-o zi va ocaziona distrugerea evreilor. Regele a ordonat ca acesta să fie îndepărtat și îngropat. Acest lucru a fost făcut în apropierea bazinului din Betesda, moment în care virtuțile lemnului au fost imediat comunicate apelor. După condamnarea lui Hristos, a fost găsit plutind la suprafața bazinului, iar evreii l-au luat drept grinda principală a Crucii.
Teorii despre lemnul Crucii
Ideea predominantă a fost că Crucea a fost formată din trei sau mai multe lemne; fie că diferitele părți au fost făcute, fiecare din una dintre cele trei din acea trinitate izvorâtă dintr-o singură rădăcină, fie, idee care nu a fost urmată în mod consecvent, că cele trei lemne au fost amalgamate, formând un singur trunchi, din care a fost modelată grinda dreaptă, conținând astfel într-o singură grindă calitățile celor trei plante. Și, din nou, această creștere deosebită a fost produsă din trei semințe care conțineau trei proprietăți, deși era fructul unuia și aceluiași copac.
Este curios să vezi cum aceleași tradiții vor dăinui de-a lungul veacurilor, preluate sau completate, până când, în ultima ediție, forma cea mai veche este de nerecunoscut. Chiar și Mandeville (secolul al XIV-lea) trebuie să fi avut o credință foarte simplă în tradiție – pe vremea lui foarte confuză – pentru a vorbi în călătoriile sale despre un copac care se afla atunci ca un pod peste Kedron „din care a fost făcută Crucea.”
Venerabilul Bede (c. 673-735) și Ioan Cantacuzino (c. 1292-1383) consemnează amândoi ideea că Crucea a fost compusă din patru feluri de lemn: chiparos, cedru, pin și box.
Innocențiu spune că stâlpul era dintr-un lemn, grinda transversală din altul, titlul dintr-un al treilea și că picioarele erau sprijinite pe o treaptă proeminentă făcută dintr-un al patrulea lemn.
În Anglia a existat ideea că lemnul era vâscul, pe atunci un copac, dar că de la Răstignire nu a fost decât un parazit.
Se spunea că frunza de plop tremura pentru că Crucea era din acel lemn.
În unele părți ale Angliei se presupune că lemnul de soc a fost lemnul Crucii, iar până în ziua de azi unii țărani reverențiști se uită cu atenție prin fagurii lor înainte de a-i arde, de teamă să nu fie ceva din acest lemn printre ei.
O altă idee răspândită este aceea că grinda principală a Crucii era din cedru, cea transversală din chiparos, inscripția era sculptată pe o bucată de măslin, iar suportul pentru picioare era din palmier.
Cei care meditează la fabulos combină lemnele de brad și de box în Sfânta Cruce. O veche legendă face să se înțeleagă că Crucea a fost făcută din „Palmier al Victoriei”, „Cedru al Incorupției” și „Măslin pentru ungerea regală și preoțească”. Iar într-un verset latin ni se spune:
Piciorul Crucii este Cedru, Palmierul ține mâinile în spate, Cipresul înalt ține trupul, Măslinul în bucurie este înscris.
Lipsius (m. 1606), cel mai erudit scriitor pe această temă, crede că Crucea a fost probabil din stejar, un lemn care abundă în Palestina, ușor de procurat și rezistent. Relicvele pe care le văzuse el credea că sunt din acest lemn.
Este pronunțat că a fost din stejar de către A. F. Angelo Rocca Camerte în cartea sa De Particula ex Pretioso et Vivivico Ligno Sacratissimae Crucis (Roma, 1609), în care dă o relatare a unui fragment din Tezaurul Apostolic. Se presupune că acesta este același fragment pentru care Papa Leon cel Mare (c. 400-461) îi mulțumește lui Juvenal (d. 458), episcop de Ierusalim, într-una din scrisorile sale, în jurul anului 450.
Curzon spune că toate relicvele foarte vechi ale Crucii pe care le-a văzut erau din același lemn, care avea un aspect deosebit, pe jumătate pietrificat. În posesia sa se aflau două relicve, despre care se spunea că sunt ale Adevăratei Cruci, cea mai veche închisă într-un altar de la sfârșitul secolului al XIII-lea; cealaltă, într-un cadru modern, era dintr-un lemn diferit.
Atât despre părerile împărțite cu privire la lemnul Sfintei Cruci, care, până la urmă, cu multitudinea de conjecturi, lasă întrebarea nerezolvată. Folclorul Europei abundă în ele; se constată că anumite filoane de legende străbat țările în care predomină aceleași tradiții.
Fragmentele pe care le-a văzut acest scriitor sunt de o culoare bogată, de un număr ars; granulația, puțin mai deschisă, se detașează oarecum în relief de fibra în descompunere din jur, dar substanța lor este prea mult pierdută pentru a ne hotărî asupra felului de lemn pe care l-au avut la origine.
Unde a crescut lemnul Crucii? Se spune că regele David l-ar fi transplantat din Liban într-un loc din apropierea Ierusalimului. „La vest de Ierusalim este o biserică frumoasă unde a crescut copacul Crucii”, spune Sir John Mandeville în jurul anului 1360.
Henry Maundrell (1665-1701), în descrierea unei mănăstiri grecești pe care a vizitat-o la aproximativ o jumătate de oră distanță de Ierusalim, spune: „Ceea ce merită cel mai mult să fie remarcat în mănăstire este motivul numelui și al fundației sale. Este pentru că acolo se află pământul care a hrănit rădăcina, care a purtat copacul, care a dat lemnul, care a făcut Crucea. Sub altarul mare ți se arată o gaură în pământ unde a stat butucul copacului.”
La o milă sau două la vest de Ierusalim, într-o vale printre dealuri, se află mănăstirea grecească a Sfintei Cruci, care este mănăstirea la care se referă acești doi călători. Întemeierea datează dintr-o perioadă nu cu mult ulterioară descoperirii de către Sfânta Elena. Clădirile care se află acum în picioare sunt de o vechime mare.
.