Păcat de națiune: Evaluarea unei jumătăți de secol de guvernare asadistă

Cu cincizeci de ani în urmă, la 13 noiembrie 1970, Hafez al-Assad a preluat puterea de la facțiuni rivale ale Partidului Baath aflat la putere. Supranumită „revoluția corectivă” de către noul său regim, lovitura de stat a lui Assad a reprezentat înfrângerea unei facțiuni de stânga și ascensiunea moderaților din partid. Cu toate acestea, puțini și-au imaginat la acea vreme că această preluare a puterii de către un ofițer nemulțumit – una dintr-un lung șir de lovituri de stat similare într-o țară renumită pentru instabilitatea sa – va marca începutul celei mai lungi perioade de guvernare familială continuă din istoria modernă a Siriei.

• Steven Heydemann
• Steven Heydemann Nonresident Senior Fellow – Foreign Policy, Center for Middle East Policy
• Relații
• Legea Cezar și o cale de ieșire din conflictul din Siria
• Siria și războiul de șase zile: O perspectivă de 50 de ani
• Unicul câștigător al confruntării dintre SUA și Iran este Rusia
• Cărți conexe
• Marea Tranziție
• Haunting Legacy
• Brookings FOCUS Book

Steven Heydemann

Steven Heydemann

Nonresident Senior Fellow – Foreign Policy, Center for Middle East Policy

Când Bashar al-Assad i-a succedat tatălui său după moartea lui Hafez în iunie 2000, Siria a intrat într-un club exclusivist. Există mai puțin de o jumătate de duzină de republici în care președinția a fost transmisă direct din tată în fiu. Dintre acestea, există doar trei țări din lume în care un duet tată-fiu a deținut președinția fără întrerupere timp de o jumătate de secol sau mai mult: Togo, Gabon și Siria. În toate cele trei cazuri, fiii care au moștenit președinția s-au impus în alegeri multiple, chiar dacă extrem de suspecte, și, la data scrierii acestui articol, rămân la putere.

Longevitatea excepțională a regimurilor Assad este demnă de remarcat. De asemenea, ridică o întrebare făcută cu atât mai relevantă de tulburările din ultimul deceniu: ce au realizat, mai exact, cincizeci de ani de guvernare assadistă? Atunci când Bashar al-Assad a urcat la putere la vârsta de 34 de ani – drumul său a fost pavat de un parlament docil care a modificat în grabă constituția pentru a reduce vârsta minimă pentru președinție – a moștenit o țară stagnantă. Deși tatăl său a fost adesea lăudat pentru perspicacitatea sa strategică și diplomatică, în momentul în care Hafez al-Assad a murit, în iunie 2000, el nu reușise mai mult decât să supravegheze derapajul țării sale spre irelevanță.

De asemenea, a eșuat în ambiția sa de o viață de a afirma centralitatea Siriei în afacerile regionale. Binecunoscutul dicton al lui Henry Kissinger, „nu poți face război în Orientul Mijlociu fără Egipt și nu poți face pace fără Siria”, s-a dovedit a fi greșit odată cu semnarea Acordurilor de la Camp David în 1979. În același an, Siria a fost adăugată pe lista nou creată pe atunci de SUA a statelor care sponsorizează terorismul (este singurul dintre cei desemnați inițial care a rămas pe listă până în prezent). Nemaiputând juca un rol decisiv ca stricător și, cu cauza palestiniană lâncezind, incursiunile periodice ale lui Hafez al-Assad în diplomația arabo-israeliană nu au făcut niciun progres vizibil.

Un deceniu mai târziu, Uniunea Sovietică s-a prăbușit, iar centrul de greutate diplomatic al regiunii a început să se deplaseze spre est, către Golful Arab, aruncând Siria și mai mult la marginea politicii regionale. La sfârșitul celui de-al doilea mandat al său și cu doar câteva luni înainte de moartea lui Hafez, Bill Clinton a fost ultimul președinte american care a investit capital diplomatic într-un efort de a intermedia o pace siriano-israeliană. Și el a eșuat. Mult lăudata „răbdare strategică” a lui Hafez al-Assad și-a epuizat adversarii, însă nu a făcut nimic pentru a promova interesele Siriei sau pentru a asigura returnarea Înălțimilor Golan. De atunci, această aspirație națională a devenit și mai inaccesibilă.

Markaz

Siria și războiul de șase zile: O perspectivă de 50 de ani

Marți, 30 mai 2017

Ordine din haos

Unicul câștigător al confruntării dintre SUA și Iran este Rusia

Joi, 9 ianuarie 2020

Moștenirea internă a lui Bashar era pe un teren și mai șubred. În timp ce țara supraviețuise unei crize economice paralizante la mijlocul anilor 1980, a intrat în secolul XXI cu o economie moribundă, o birocrație ineficientă, un sector public slab și cu un personal mult prea numeros, sectoare educaționale și de sănătate degradate și unul dintre cele mai ridicate niveluri de șomaj din lume. Cu toate acestea, sectorul de securitate a prosperat sub Hafez, prosperând de pe urma ocupării Libanului de către Siria, asigurând în același timp supraviețuirea regimului prin reprimarea brutală a insurecției Frăției Musulmane din 1979-1982, care a culminat cu infamul masacru de la Hama din februarie 1982.

Potrivit tuturor mărturiilor, Hafez al-Assad a fost în mare parte indiferent la chestiunile economice, se presupune că a descris odată economia ca fiind o materie pentru măgari. Bashar nu-și putea permite să imite dezinteresul tatălui său. La fel ca mulți dictatori, Hafez privea bugetul public al Siriei ca pe un instrument de supraviețuire a regimului. El a alocat resurse și oportunități – inclusiv oportunitatea de a beneficia de o corupție galopantă – pentru a cultiva rețele loialiste care au favorizat persoanele din interiorul regimului, dar care s-au extins mult dincolo de acestea pentru a cuprinde segmente semnificative ale elitei de afaceri sunnite din Damasc.

„Revoluția corectivă” a lui Hafez a avut ca premisă derularea parțială a politicilor economice radicale favorizate de predecesorul său, Salah Jadid. Cu toate acestea, bătrânul Assad a păstrat în mare măsură „înțelegerea autoritară” a Siriei, oferind sirienilor o securitate economică fragilă în schimbul unei liniști politice – o formă de dependență coercitivă care a păstrat o pace socială precară. Reformele economice modeste inițiate în ultimul său deceniu s-au dovedit inadecvate pentru a scoate Siria din toropeala sa economică. În schimb, reformele nu au făcut decât să deschidă noi orizonturi pentru îmbogățirea coruptă a persoanelor din interiorul regimului și a oamenilor de afaceri cu relații bune.

Când Bashar a intrat în funcție în iulie 2000, PIB-ul Siriei își revenise în sfârșit la nivelurile atinse la începutul anilor 1980. În deceniul următor, economia a părut să prospere. PIB-ul pe cap de locuitor s-a dublat între 2000 și 2010, pe măsură ce țara a trecut la ceea ce oficialii au descris ca fiind o „economie socială de piață”. Cu toate acestea, nu departe de suprafață, regimul conducea Siria spre un punct de ruptură. În timp ce lumea se concentra pe arena politică – „Primăvara de la Damasc” de scurtă durată a lui Bashar (scurta deschidere politică din 2000-2001), eliminarea rivalilor interni, politica ușilor deschise pentru jihadiștii care se deplasează în Irak, rolul său în asasinarea fostului prim-ministru libanez Rafik Hariri, urmată de evacuarea umilitoare a Siriei din Liban – costurile sociale și economice ale disfuncționalităților profunde, sistemice, erau în creștere.

În ciuda eforturilor lui Bashar de a actualiza și moderniza autoritarismul în Siria, creșterea economică la nivel înalt a lăsat în urmă marea majoritate a sirienilor. În timpul primului său deceniu la putere, sărăcia s-a adâncit și șomajul a crescut, în special în rândul tinerilor. În 2006, o secetă severă a pus stăpânire pe zonele agricole siriene, ale cărei efecte au fost amplificate de proasta gestionare și de corupție. În următorii câțiva ani, sute de mii de mici fermieri au fost forțați să își părăsească terenurile și au devenit refugiați de mediu care s-au stabilit la periferia Damascului și a capitalelor de provincie, cum ar fi Deraa, în sudul Siriei. Prietenii regimului, conduși de membri ai familiei Assad, cum ar fi Rami Makhlouf, au devenit din ce în ce mai rapace, prăduindu-se și înstrăinând comunitatea de afaceri care își acordase anterior sprijinul regimului. Makhlouf ar fi ajuns să controleze aproximativ 65 % din economia siriană.

.

Haunting Legacy

De Marvin Kalb și Deborah Kalb

2012

Brookings FOCUS Book

De Steven Pifer și Michael E. O’Hanlon

2012

Pentru partea sa, Bashar părea să creadă că loialitatea sa față de principiile arabismului și ale „rezistenței”, deși mult mai mult retorice decât reale, erau suficiente pentru a-și izola regimul de valul de proteste care a cuprins regiunea începând cu sfârșitul anului 2010. S-a înșelat. Până în martie 2011, cu exemplele Egiptului, Tunisiei și Libiei alimentându-și aspirațiile, sirienii au depășit și ei „zidul fricii”, și-au găsit vocea colectivă și s-au alăturat protestelor în masă care cereau justiție economică și socială și sfârșitul regimului Assad. Confruntat cu o provocare fără precedent – retragerea consimțământului și a legitimității de către milioane de sirieni obișnuiți – regimul a răspuns cu forța, îndreptând țara pe calea războiului civil.

Astăzi, după un deceniu de conflict, Bashar se află în vârful epavei unei țări, poziția sa fiind salvată, dar încă nu pe deplin asigurată de intervenția Rusiei și a Iranului. Exigențele supraviețuirii au lăsat propriul lor impact sumbru asupra țării: o economie distrusă, o societate fracturată și o socializare în masă în norme de violență, intoleranță sectară și extremism. Războiul a dezlănțuit cele mai hulpave apetituri ale regimului, consolidându-i și mai mult brutalitatea și corupția. Profitorii din timpul războiului și sefii de război își afirmă acum cu îndrăzneală prerogativele ca noua elită politică siriană, culegând roadele sprijinului lor pentru Assad în ultimul deceniu.

În timp ce sirienii se gândesc la o tranziție anevoioasă spre post-conflict și la impunerea probabilă a unei păci autoritare, moștenirile durabile ale regimului asadist sunt cel mai bine exprimate în ceea ce au devenit realități duale și complet separate. Imagini ale lui Bashar triumfător, ale fiilor lui Makhlouf cu mașinile lor de lux și avionul lor privat și ale lui Asma al-Assad consolând văduvele în blugii ei de designer, apar alături de imagini extrem de diferite ale unor rânduri lungi și paralele de giulgiuri albe, ale cozilor la pâine, ale copiilor care scotocesc prin gropile de gunoi și ale ambarcațiunilor supraaglomerate care transportă sirieni spre un viitor incert ca refugiați.

Răzvrătirea siriană este un referendum mai condamnabil asupra moștenirii familiei Assad decât orice judecată care ar putea fi pronunțată de persoane din afară. Înfrângerea sa a venit cu un preț teribil. Urmează proiecte generaționale de reconstrucție și reparații sociale, provocări pe care regimul este în mod singular nepregătit să le facă față și care ar putea încă să-i zdruncine controlul asupra puterii. Cu toate acestea, Assad și susținătorii lor loiali nu recunosc astfel de posibilități. În 2028, Bashar, dacă va fi încă la putere, se va lovi de limitele mandatului prezidențial stabilite în 2012. Poate că, în anticiparea acelui moment, familia îl pregătește pe fiul său cel mare, Hafez Bashar al-Assad, pentru a urca pe tronul prezidențial. Familia Assad nu a terminat încă cu Siria. Păcat de națiune.