Depersonalizarea, în psihologie, o stare în care un individ simte că fie el însuși, fie lumea exterioară este ireală. Pe lângă sentimentul de irealitate, depersonalizarea poate implica sentimentul că mintea cuiva este disociată de corp; că extremitățile corpului și-au schimbat dimensiunea relativă; că se vede pe sine de la distanță; sau că a devenit o mașină.
Sentimente ușoare de depersonalizare apar în timpul proceselor normale de integrare și individualizare a personalității la un procent ridicat de adolescenți și adulți tineri, și nu trebuie neapărat să afecteze funcționarea socială sau psihologică. Astfel de sentimente pot apărea, de asemenea, la adulți după perioade lungi de stres emoțional. Cu toate acestea, atunci când o afectare socială sau profesională semnificativă continuă, se consideră că individul are o tulburare care trebuie tratată. Sentimentele de depersonalizare pot fi, de asemenea, prezente ca trăsături ale unor tulburări de personalitate și ca simptome ale depresiei, anxietății și schizofreniei.
Depersonalizarea ca o caracteristică a tulburărilor psihologice este o temă proeminentă în teoriile existențiale și neoanalitice ale personalității. Psihanalistul britanic R.D. Laing, de exemplu, a descris depersonalizarea – a se simți pe sine ca fiind invizibil – ca un răspuns defensiv la un sentiment omniprezent de pericol.
Termenul de depersonalizare a fost, de asemenea, folosit pentru a se referi la alienarea socială care rezultă din pierderea individuației la locul de muncă și în comunitate.