Ascultați cuvintele regelui David: „Unde pot să mă duc ca să scap de Duhul Tău? Unde pot fugi de Tine? Dacă mă urc în ceruri, Tu ești acolo. Dacă mă culc în mormânt, Tu ești acolo. Dacă m-aș ridica odată cu soarele la răsărit și m-aș așeza la apus, dincolo de mare, chiar și acolo m-ai călăuzi” (Psalmul 139:7-10).
Dar când Dumnezeu a intrat în timp și a devenit om, Cel care era nemărginit a devenit legat. Închis în carne și oase. Restrâns de mușchii și pleoapele obosite. Timp de mai bine de trei decenii, întinderea sa, cândva nelimitată, va fi limitată la întinderea unui braț, viteza sa verificată la pasul picioarelor umane.
Mă întreb, a fost el vreodată tentat să își revendice nemărginirea? În mijlocul unei călătorii lungi, s-a gândit vreodată să se transporte până în următorul oraș? Când ploaia îi îngheța oasele, a fost el tentat să schimbe vremea? Când căldura îi usca buzele, s-a gândit oare să dea o fugă până în Caraibe pentru o băutură răcoritoare?
Dacă a avut vreodată astfel de gânduri, nu a cedat niciodată. Nici măcar o dată. Se opri și se gândi la asta. Nici măcar o dată Hristos nu și-a folosit puterile supranaturale pentru confort personal. Cu un singur cuvânt ar fi putut transforma pământul tare într-un pat moale, dar nu a făcut-o. Cu o mișcare a mâinii, ar fi putut să le întoarcă în față scuipatul acuzatorilor săi, dar nu a făcut-o. Cu o arcuire a sprâncenelor, ar fi putut paraliza mâna soldatului care împletea coroana de spini. Dar nu a făcut-o.
Remarcabil. Dar este aceasta cea mai remarcabilă parte a venirii? Mulți ar spune că nu. Mulți, poate cei mai mulți, ar arăta dincolo de renunțarea la atemporalitate și nemărginire către renunțarea la lipsa de păcat. Este ușor de înțeles de ce.
Nu este acesta mesajul coroanei de spini?
Un soldat fără nume a luat ramuri – suficient de mature pentru a purta spini, suficient de agile pentru a se îndoi – și le-a împletit într-o coroană de batjocură, o coroană de spini.
În toată Scriptura spinii simbolizează, nu păcatul, ci consecința păcatului. Vă amintiți de Eden? După ce Adam și Eva au păcătuit, Dumnezeu a blestemat pământul: „Voi blestema deci pământul… Pământul va produce pentru voi spini și buruieni, și veți mânca plantele câmpului” (Geneza 3:17-18). Rodiile de pe pământ sunt produsul păcatului din inimă.
Rebeliunea duce la spini. „Viața oamenilor răi este ca niște cărări acoperite cu spini și capcane” (Proverbe 22:5). Isus chiar a comparat viețile oamenilor răi cu un tufiș de spini. Vorbind despre profeții falși, a spus: „Îi veți cunoaște pe acești oameni după ceea ce fac. Strugurii nu vin din tufișuri de spini, iar smochinele nu vin din buruieni spinoase” (Mat. 7:16).
Fructele păcatului sunt spini – spini spinoși, înțepători, tăioși. Subliniez „vârful” spinilor pentru a sugera un aspect pe care poate că nu l-ați luat niciodată în considerare: dacă rodul păcatului sunt spinii, nu este coroana de spini de pe fruntea lui Hristos o imagine a fructului păcatului nostru care i-a străpuns inima?
Ce este rodul păcatului? Pășiți în mărăcinișul de mărăcini al umanității și pipăiți câțiva ciulini. Rușine. Frica. Rușine. Descurajare. Anxietate. Nu cumva inimile noastre au fost prinse în aceste mărăcini?
Inima lui Isus, însă, nu. El nu fusese niciodată tăiat de spinii păcatului. Ceea ce voi și eu înfruntăm zilnic, El nu a știut niciodată. Neliniștea? El nu și-a făcut niciodată griji! Vinovăția? El nu a fost niciodată vinovat! Frica? Nu a părăsit niciodată prezența lui Dumnezeu! Isus nu a cunoscut niciodată roadele păcatului… până când a devenit păcat pentru noi.
Și când a făcut-o, toate emoțiile păcatului s-au prăbușit peste El ca niște umbre într-o pădure. S-a simțit neliniștit, vinovat și singur. Nu auziți emoția din rugăciunea lui? „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”. (Mat. 27:46). Acestea nu sunt cuvintele unui sfânt. Acesta este strigătul unui păcătos.
Și această rugăciune este una dintre cele mai remarcabile părți ale venirii sale. Dar mă pot gândi la ceva și mai mare. Vreți să știți care este cel mai tare lucru despre venirea lui?
Nu că și-a păstrat calmul în timp ce cei mai buni doisprezece prieteni pe care i-a avut vreodată au simțit căldura și au ieșit din bucătărie. Sau că nu a dat nicio poruncă îngerilor care implorau: „Dă doar un semn din cap, Doamne. Un singur cuvânt și demonii ăștia vor fi ouă încondeiate.”
Nu că a refuzat să se apere atunci când a fost învinuit pentru fiecare păcat al tuturor târfelor și marinarilor de la Adam încoace. Sau că a tăcut când un milion de verdicte de vinovăție au răsunat în tribunalul cerului, iar dătătorul de lumină a fost lăsat în răcoarea unei nopți de păcătos.
Nici măcar că, după trei zile într-o gaură întunecată, a pășit în răsăritul soarelui de Paște cu un zâmbet și o fanfaronadă și cu o întrebare pentru umilul Lucifer – „Ăsta e cel mai bun pumn al tău?”
A fost mișto, incredibil de mișto.
Dar vreți să știți care este cel mai mișto lucru despre Cel care a renunțat la coroana cerului pentru o coroană de spini?
A făcut-o pentru voi. Doar pentru tine!
~ Max Lucado
de la He Chose the Nails
.